Cartea "Furtună de Emoţii – Poveşti ce Ating Sufletul", este cartea mea de debut. Scriu cu drag, colecţionez gânduri adunate din viaţă şi le transform în texte pentru sufletul oamenilor. Îmi doresc să aduc, prin gândurile mele, povești cu tâlc. Iubire. Aripi de visare.
Toamna sufletului meu, bine te-am găsit! Te primesc cu brațele deschise. Te iubesc, deja. Aștept, nerăbdătoare, să colorezi natura așa cum doar tu știi. Să îmi cânți, prin ploaia ce o trimiți pe pământ. Să îmi șoptești, prin vântul ce adie printre clipele vieții. Să valsăm împreună cu frunzele arămii.
 |
| Sursă: Poza imi aparține ©Adelina Anca F. |
Dragul meu timp...
Te rog, nu mai fugi de mine. Ia-mă de mână și hai să dansăm, în pași de vals. Privește-mă. Iubește-mă. Șoptește-mi, la ureche, cum îmi dăruiești clipe de neuitat. Mai știi ziua în care am plecat în Anglia? Eram o cu totul altă persoană. Mereu pe fugă. Nemulțumită. Stresată. Neîmplinită sufletește. Ceva, acum înțeleg, îmi lipsea. Anglia mi-a oferit acea viață frumoasă...frumoasă prin simplitate și rafinament! Îmi amintesc cum, înainte să plec din România, una din cele mai bune prietene ale mele mi-a oferit o sticlă de vinars, împreună cu o scrisoare:
În casă nu mai este aceeași fericire. Singura mare bucurie este că Felix al meu trăiește. Sau, mai bine spus, se luptă ca să trăiască! El nu se mai joacă, nu mai aleargă, nu mai toarce ca înainte. Are aproape patru ani, însă și-a pierdut copilăria din ochi. Din gesturi. Boala l-a maturizat mult prea devreme. Înainte de Paște, în Săptămâna Mare, am aflat că are o tumoare mare chiar lângă stomac. Mai mult decât atât, acest bau-bau ce îl bântuie pe Felix, această tumoare nesuferită, este cancerigenă. Felix, un pisoi nevinovat, la nici patru anișori are cancer! Doamne, și cât de chinuit a fost, încă de mic!
 |
| Sursă: Poza imi aparține ©Adelina Anca F. |
Era o fată ca oricare alta. Sau așa credea ea. De fapt, era doar un copil nevinovat, dar cu un viitor ce i-a transformat copilăria în chin. Eu, adult fiind acum, îmi chem copilul interior și îl invit la un pahar de vin roșu. O invit la dans, pe fetița micuță ce are nevoie acum, mai mult ca oricând, de îmbrățișare. De ascultare. De înțelegere. De îndrumare. Este noapte acum și luna îmi zâmbește, liniștindu-mă. Închin paharul de vin înspre lună și doar o dorință îmi pun: te rog, în noaptea asta specială, fă-mi un dar. Te rog, binecuvântează vinul din sticlă și din pahar. Fă tu, lună, o magie și adu-mi stele în pahar. Da, în astă noapte vreau să beau. Vreau să dansez cu viața și cu micuța Adelina. Vreau ca vinul să fie martorul întâlnirii dintre mine și copilul meu interior!
M-am născut în anul 1990, într-o zi de mai – ziua mea cea mai norocoasă! Cred că un înger a stat alături de mine, încă de mică. Un înger căruia îi plăceau tare mult telenovelele! Sunt sigură că le-a văzut pe toate, ba încă și-a imaginat câteva.
Povestea mea a început acum zece ani, atunci când am ales să schimb tot ceea ce a însemnat viața mea din anul 2015, plecând în Anglia. Nu știam limba engleză foarte bine, dar am reușit să mă angajez; iar șase luni mai târziu soțul a venit lângă mine, ajutându-mă să redevin un întreg; atunci când el mi s-a alăturat, am simțit că sunt protejată, iubită, acceptată.
De mult timp îmi doream să mă reînscriu în competiția de blogging creativ Spring SuperBlog, dar...nu mi-am făcut timp. De aproape 10 ani, m-am mutat în Anglia și iată cum, ușor ușor, am renunțat la tot ceea ce-mi aducea plăcere, în viața de zi cu zi. Primii șapte ani de când m-am mutat în Anglia, nu am mai citit. Am scris foarte puțin. Am uitat, încet dar sigur, de mine și de ceea ce sunt eu, de fapt. Am uitat să mă bucur de lucrurile mărunte, ce îmi transformă viața banală în viața de basm, la care inima mea a tânjit în tot acest timp.
Dorul...este unul din cele mai frumoase cadouri pe care l-am primit, o dată cu viaţa. Este flacăra ce ne readuce puterea de a merge mai departe. Este lacrima ce ne spală greutăţile, mâna ce ne mângâie sufletul, aducându-ne aminte de oamenii sau de momentele ce ne lipsesc.
 |
| Sursa: Poza imi apartine ©Adelina Anca F. |
 |
| Sursa: Poza imi apartine ©Adelina Anca F. |
Ştii, îmi e dor! Dor de ceea ce atunci era normal. Îmi vreau prietenii aroape, din nou. Te vreau pe tine, dragul meu, alături. Vreau ca animalele iubite să mă aştepte, seara, acasă. Cu ochiişorii sclipitori. Cu fericire. Cu joacă. Cu iubire.
 |
| Sursa: Poza imi apartine ©Adelina Anca F. |
Furtună de emoţii...aşa a fost viaţa mea. Amintiri. Curcubeu în suflet. Furtună de emoţii. Zâmbete. Lacrimi. Atât ne lasă viaţa ce trece, pe lângă noi (sau...prin noi) ca o furtună: amintiri. Lacrimi zâmbitoare în ochi. Secetă în suflet.
 |
| Sursa: Poza imi apartine ©Adelina Anca F. |
Am învăţat, de-a lungul timpului, să mă respect; să mă iubesc. Am înţeles că nu este nevoie să îmi aştept jumătatea, pentru că sunt un întreg. Aşadar, nu trebuie să aştept pe nimeni pentru a mă face fericită. Pur şi simplu, fericirea este cu mine. Mereu. Sunt fericită şi atât. Ştiu că, pentru mine, îmi sunt îndeajuns. Întotdeauna am gândit aşa şi am ştiut, în sufletul meu, că tot ceea ce este mai bun mă va urma.
 |
| Sursa: Poza imi apartine ©Adelina Anca F. |
Uneori, îmi doresc ca timpul să fie de partea mea. Vreau să am mai mult timp pentru mine, pentru lucrurile cu adevărat importante, pentru sufletul meu. Nu ştiu cum se face, însă observ cum timpul, din ce în ce mai des, se...restrânge. Trece din ce în ce mai repede. Azi e duminică? Nu...azi e marţi. Oh...e deja vineri??? S-a şi făcut iar duminică şi a zburat deja...e luni.
 |
| Sursa: Poza imi apartine ©Adelina Anca F. |
Îmi place să creez. Am descoperit latura aceasta a mea, de mică. Ţin minte cum, acum mai bine de zece ani, stăteam la fereastră şi pictam ceea ce vedeam de la geam. Pictam, apoi semnam "tabloul" şi mi-l puneam în camera mea, pe perete. Atunci, ca şi acum, adoram să îmi schimb "înfăţişarea" camerei la fiecare anotimp. Cum începea primăvara, vara, toamna sau iarna, eu îmi amenajam camera în concordanţă cu anotimpul şi cu...ceea ce îmi dicta sufletul.
 |
| Sursa: Poza imi apartine ©Adelina Anca F. |
Am observat că, încă, femeile aşteasptă prinţul pe cal alb şi...o nuntă ca în filme. Aşteaptă, cu emoţie şi nerăbdare, momentul în care vor îmbrăca rochia albă, apoi aşteaptă momentul în care vor deveni mămici, apoi aşteaptă...
 |
| Sursa: Poza imi apartine ©Adelina Anca F. |
Se spune că, atunci când ai cea mai mare nevoie de ceva anume, ei...atunci acel ceva se strică! Şi, cum o problemă nu vine niciodată singură, mă mai trezesc şi cu piciorul în ghips. Să îţi povestesc...s-a întâmplat acum câţiva ani. Câţi exact? Nici eu nu mai ştiu!
 |
| Sursa: Poza imi apartine ©Adelina Anca F. |
Vă vine sau nu să credeţi, încă de când eram în clasele primare, eu ştiam ce vreau să devin: psiholog! Dacă mă întreba cineva ce vreau să fiu când voi fi mare, avea o enormă surpriză. Probabil că se aştepta să răspuns că vreau să devin pilot, astronaut, artistă, prinţesă şi aşa mai departe. Nu...eu vroiam să devin psiholog. Simplu; atât ştiam!
Încă de când sunt mică, mi-a plăcut să dăruiesc flori. Îmi amintesc cum, atunci când venea primăvara eu, împreună cu alte două sau trei prietene, adunam flori şi le dăruiam, cu inima plină de bucurie. Dăruiam flori de câmp, trandafiri, zâmbete şi voioşie oamenilor ce treceau pe stradă.
 |
| Sursa: Poza imi apartine ©Adelina Anca F. |
