O noapte magică, petrecută cu al meu copil interior

 Era o fată ca oricare alta. Sau așa credea ea. De fapt, era doar un copil nevinovat, dar cu un viitor ce i-a transformat copilăria în chin. Eu, adult fiind acum, îmi chem copilul interior și îl invit la un pahar de vin roșu. O invit la dans, pe fetița micuță ce are nevoie acum, mai mult ca oricând, de îmbrățișare. De ascultare. De înțelegere. De îndrumare. Este noapte acum și luna îmi zâmbește, liniștindu-mă. Închin paharul de vin înspre lună și doar o dorință îmi pun: te rog, în noaptea asta specială, fă-mi un dar. Te rog, binecuvântează vinul din sticlă și din pahar. Fă tu, lună, o magie și adu-mi stele în pahar. Da, în astă noapte vreau să beau. Vreau să dansez cu viața și cu micuța Adelina. Vreau ca vinul să fie martorul întâlnirii dintre mine și copilul meu interior!

Mă uit la paharul meu de vin și privesc sticla. Deja jumătate din pahar...i l-am dăruit copilului ce am fost cândva. Ceva îmi atrage atenția: sticla, cu magica băutură... 

- Parcă stelele dansează în vinul meu. Ah, cred că sunt obosită. Sau... poate că am băut eu prea mult? Nu...însă stelele... 

Torn vin în pahar - îl umplu și gust. Pinot Noir este preferatul meu! Aromele de cireșe și de vișine mă poartă în zbor, într-o lume de mult apusă, dar care mi-a lăsat amprente puternice în suflet. Ah, Doamne, simt fluturi în stomac. Nu...cred că sunt stelele. Pot să văd cum luna a binecuvântat vinul meu și, acum, el mă ajută să mă apropii de ea...Mă simt ca și cum vizionez un film, însă totul este real: văd cum stelele, împreună cu magica băutură, o iau de mână pe micuța Adelina și încep să danseze. Simt cum ea este fericită; se simte frumoasă, specială, băgată în seamă. O fericire cum nu am mai trăit îmi inundă corpul și încep să dansez și eu, mână-n mână cu paharul de vin.

Sursa poza: Beciul Domnesc

...Însă, ca orice lucru fain, fericirea nu durează mult. Simt că plânge. Ea, cea mai bună prietenă a mea - copilul meu interior - plânge, cu un pahar mic de vin în mână. Eu înțeleg că și-a amintit. Beau și eu din băutura mea specială și îi spun:

- Tu, micuțo, hai să vorbim. Vinul ne este martor. Este podul nostru, este mâna ce ne ajută să petrem timp împreună, să ne ascultăm și să ne vindecăm. Spune-mi, te rog...vorbește-mi despre durerile tale.

Simt cum se ridică și mai bea o gură. Închinăm paharele în cinstea noastră și ea prinde curaj:

- Mi-am amintit...acum știu tot. Simt și plâng. Tremur. Tu mai știi?

- Da micuțo, mai știu. Dar am vindecat multe răni. Hai, spune-mi tot ce simți. Alege amintiri aleatorii și spune-mi povestea lor. Te aud, te ascult și sunt lângă tine.

- Atunci când eram foarte mică, aveam ambii părinți alături. Dar nu i-am avut pentru mult timp. Ei au divorțat. Fiecare și-a ales alt drum, iar pe mine m-au lăsat deoparte, departe de ei. Am crescut alături de bunica și de mătușa mea, din partea mamei. Am suferit, tu știi cel mai bine, Adelina adultă! Mai știi cum, de ziua mea, așteptam să mă sune tata? Stăteam lângă telefon și plângeam. Nimic nu mă mulțumea, doar un telefon vroiam. Un "la mulți ani, fata mea" și atât. De multe ori, nu mă suna. Așa a fost relația cu tata - nici măcar nu îl cunosc prea bine. Acum, știu că lucrurile nu s-au schimbat, el tot nu (ne) sună. Dacă tu nu îi dai vreaun semn, el nici atât! Mama...ea nu avea răbdare cu mine. Sunt sigură că m-a iubit, dar nu știa cum să îmi fie mamă. Și ea a avut o copilărie grea și, la două zeci de ani, m-a născut. Era încă mică, era nepregătită; și a rămas nepregătită. Bine că nu mai am frați sau surori! Ar fi suferit și ei... 

- Offf, draga mea! Da, îmi amintesc. De aceea, am început să scriu și să meditez. Să îmi fac viața frumoasă și să petrec mult timp cu mine. Acum, micuțo, te pot ajuta și pe tine. Mai spune-mi... 

- Toată copilăria am fost supărată, neînțeleasă, batjocorită la școală. De ce? Ei spuneau că nu sunt frumoasă. Dar eu eram doar tristă. Nu mă îngrijeam pentru că nu știam cum. Iar ei...râdeau de mine. De multe ori am plâns și am urât scoala generală. De abia așteptam să scap de acolo, să cresc și să îmi iau viața în propriile mâini. Știu câte ai făcut pentru mine, Adelina adultă. Nu ai copii încă, dar ai crescut un copil - pe tine, când erai mică. Pe mine. Mulțumesc! Închin paharul în cinstea ta, jumătatea mea bună!

- Voi face tot ce pot pentru tine, draga mea micuță! Vei vedea, te vei vindeca. Ne vom vindeca sufletul! Hai, mai bea o gură. Beau și eu. Mai povestete-mi. Ce amintire te doare?

- Mai știi, aveam o "prietenă" cu care bunica și mătușa mea îmi spuneau să mă joc, pentru că am ce învăța de la ea. Cică era dintr-o familie bună. Însă ea doar își arăta superioritatea. Îmi spunea că sunt proastă, mă întreba de ce ai mei (adică bunica și mătușa) nu îmi umplu camera cu jucării, așa cum are ea. Își număra milioanele în fața mea și se lăuda cu cele mai noi jucării pe care le avea. Pentru mine, nu erau importante; eu nu reacționam la jucăriile ei. Însă ea era nervoasă, pentru că eu nu spuneam nimic și mă întreba cum de nu sunt interesată de jucăriile ei...doar le are pe cele mai noi, aduse din străinătate. Eu nu spuneam nimic; vroiam doar să plec de la ea, însă nu puteam. Ea nu mă lăsa. Când se enerva tare pe mine, îmi dădea câte o palmă. Iar, nu spuneam nimic...nimănui! De multe ori, venea la mine în cameră și îmi făcea bagajele. Îmi punea, în plase, tot ce aveam eu și îmi muta lucrurile în camera ei. Îmi spunea că voi rămâne la ea, ca soră a ei și că familia ei va avea grijă de mine. Cred că, totuși, îi era milă de situația mea. Însă eu sufeream foarte mult din cauza acestei "prietene". Îmi amintesc cum, ca să nu mai fiu nevoită să merg la ea, îmi dădeam drumul la apă, puneam spumă, îmi aprindeam lumânări și îmi luăm o carte. Făceam baie în cadă, însă mă închideam acolo timp de mai mult de trei ore. O auzeam când venea și eram tare fericită în oaza mea de liniște, alături de cartea ce o citeam. Când se făcea prea târziu pentru a mă mai invită la ea, ieșeam din baie. Eram cea mai fericită fetiță că am scăpat de acea "prietenă"! Eram tare timidă pe atunci, mai știi? Acceptam orice și nu spuneam nimic. Acum, tu, Adelina adultă, ești exact opusul. Iar eu, micuță, sunt tare mândră de tine! Sunt mândră de mine adultă!

- Îmi amintesc tot, draga mea! Așa este, acum nu mai accept nimic din ceea ce nu îmi face bine, de la oameni! Dacă nu îmi place de cineva, pur și simplu nu îmi petrec timpul cu acel om! Prefer să citesc, să scriu, să petrec timp în natură, în casa și în curtea mea, să stau alături de puținii oameni la care țin cu adevărat! Și eu sunt tare mândră de mine! Și de tine, micuțo! Te iubesc, să știi!

- Și eu te iubesc, Adelina adultă! Uite, am băut ultima gură de vin și...o să mă duc la somn. Noapte bună, draga mea jumătate!

- Noapte bună, micuțo! Fie ca stelele din vinul magic să îți vindece rănile și să îți aline sufletul!

• Articol scris pentru Spring SuperBlog 2025

Am scris articolul, plângând - la un pahar de Beciul Domnesc. Asta este povestea mea, poveste ce a început trist dar, pe măsură ce am crescut și m-am maturizat, viața mea a devenit din ce în ce mai frumoasă și mai plină de binecuvântări. Se pare că Dumnezeu îmi oferă acum ceea ce nu am avut în copilărie - oameni dragi alături, lângă care pot fi copilăroasă. Soțul meu ce îmi spune, încă de la începutul relației, că sunt frumoasă și deșteaptă; el nu știe povestea întreagă a micuței fetițe, el nu știe cât de mult am avut nevoie de oameni care să îmi spună lucruri frumoase. Însă mi le-a spus!  

Tare binecuvântată mă simt acum, având prieteni minunați, un loc de muncă la care îmi place să merg și trăind într-o țară ce îmi oferă ceea ce am nevoie pentru a fi independentă. Mulțumesc, Beciul Domnesc, pentru această probă - ce m-a vindecat și m-a ajutat să scriu povestea micuței Adelina. Vinul vostru magic mi-a dezghețat amintirile, m-a autat să îmi reîntâlnesc copilul interior și m-a îndrumat să scriu despre copilăria mea. Mulțumesc, viață, pentru tot ceea ce m-ai învățat și pentru toate darurile și binecuvântările ce mi le-ai oferit!

Sursa poza: Beciul Domnesc

Adelina Anca Fundătureanu