Flori dăruite din suflet, pentru suflete

 Încă de când sunt mică, mi-a plăcut să dăruiesc flori. Îmi amintesc cum, atunci când venea primăvara eu, împreună cu alte două sau trei prietene, adunam flori şi le dăruiam, cu inima plină de bucurie. Dăruiam flori de câmp, trandafiri, zâmbete şi voioşie oamenilor ce treceau pe stradă.

De cum venea primăvara, noi trei eram cu ochii pe floricele. Recunosc că ne era milă atunci când le rupeam, sau atunci când rugam oamenii să ne dea câţiva trandafiri din grădina lor însă, atunci când vedeam zâmbetul, mulţumirea şi ochii plini de fericire ai oamenilor cărora le dăruiam, ne dansa sufletul de bucurie.

Sursa: Poza imi apartine 
©Adelina Anca F.

În cinstea ta, 2016!

 Bine ai venit, 2016! Ştii de când te aşteptam? De când am ajuns aici, în Anglia. Te-am primit zâmbind. Râzând. Am ciocnit în cinstea ta, exact la ora 00:00. Recunosc, nu a fost cel mai reuşit Revelion; însă…sunt recunoscătoare pentru că a fost; şi a fost frumos.

Sursa: Poza imi apartine 
©Adelina Anca F.

Azi, acum, aici. În prezent.

 Azi, vreau să mulţumesc. Vreau doar să readuc, în prim plan, toate binecuvântările pe care viaţa mi le-a pus, pur şi simplu, la picioare. Îmi vreau zâmbetul înapoi. Cine, oare, mi l-a furat? Vreau acea sclipire magică în suflet. Vreau ca luna decembrie să îmi redeschidă porţile unei vieţi frumoase, împlinite.

Crezi în vampiri? Eu nu! Cred doar în vampiri energetici!

 Pe drumul vieţii mi-a fost dat să întâlnesc fel şi fel de oameni. Oameni ce au lăsat o amprentă luminoasă şi frumoasă în sufletul meu. Oameni ce, doar cu un zâmbet, au reuşit să îmi însenineze ziua. Oameni ce, doar cu un cuvânt, m-au ajutat să îmi înţeleg, mai bine, viaţa. Oameni ce, cu un simplu gest de bunătate, au reuşit să îmi mângâie inima.

Inevitabil, am întâlnit şi oameni care, doar cu o privire, m-au adus într-o stare de nelinişte. Oameni ce reuşeau, doar vorbind, să îmi „zgârie” sufletul. 

Ţi s-a întâmplat, vreodată, să stai lângă un om şi să simţi cum neliniştea şi furia îţi invadează trupul, sufletul? Recunosc că nu ştiu cum să trec peste o astfel de situaţie. Am, în viaţa mea, astfel de oameni. Oameni care, fără voia mea (şi, cu siguranţă, fără voia lor) mă obosesc psihic. Îmi induc, atunci când sunt lângă mine, o stare de nervozitate pe care nu mi-o explic. Stare ce dispare atunci când reuşesc să rămân singură şi să mă liniştesc aşa cum doar eu ştiu. 

Aceşti oameni sunt, pentru mine, vampiri energetici. Pentru că îmi seacă, efectiv, energia, în timp ce ei se simt bine. Îmi aduc acea stare inexplicabilă de nelinişte, doar atunci când sunt lângă mine. Nelinişte pe care nu o pot controla atunci când sunt aproape de ei. 

Sursă poză: Google Images

Ce este fericirea?

 Ce îi lipseşte omului modern de azi? Fericirea! Liniştea interioară. Respectul de sine. Acum, mai mult ca orice, ne lipseşte acea mulţumire cu noi înşine. Ne lipseşte, de multe ori, imposibilitatea de a ne ierta. Imposibilitatea de a ne împăca noi…cu trecutul nostru. Cu sufletul nostru. 

Promisiuni

 Tu câte ptomisiuni ţi-ai încălcat până acum?

Se spune că fiecare dintre noi are deschis, în sufletul oamenilor cunoscuţi, un cont afectiv…iar atunci când îşi încalcă o promisiune făcută unui om, retrage încredere din contul afectiv ce aparţine acelui om…

Sursă poză: Google Images

Oameni aduşi de către destin

 Nu…nu primi, în viaţa ta, pe oricine! Atunci când treci printr-o perioadă grea, nu îţi lăsa porţile sufletului larg deschise, pentru că oricine îţi poate spune că va avea grijă să nu mai rupă ceva din sufletul tău, dar nu înseamnă că va şi face acest lucru. Închide porţile sufletului tău, dar priveşte, des, pe vizor…priveşte oamenii aşa cum sunt ei. Nu vei avea cum să ratezi omul potrivit! Atunci când îl găseşti, primeşte-l şi lasă-l să îţi vindece sufletul…

Sursă poză: Google Images

Prieteni virtuali? O viaţă reală, te rog!

 Era un timp în care foarte puţini oameni aveau acces la calculatoare şi la internet. Era un timp în care copiii se jucau afară, formând echipe şi, de ce nu, mici comunităţi. Comunităţi în care copiii îşi alegeau membrii după pasiuni. Comunităţi ce, o dată formate, închegau prietenii, aduceau zâmbete, ajutau copiii să socializeze mai mult. Şi mai mult. Din ce în ce mai mult. Era un timp în care, atunci când spuneai „comunitate” te gândeai, automat, la oameni, discuţii faţă în faţă, asemănare, dorinţa de a realiza noi prietenii. Era un timp în care, aunci când spuneai „socializare„, spuneai, automat, discuţie, între două sau mai multe persoane, faţă în faţă!

Sursa: Poza imi apartine 
©Adelina Anca F.

Despre relaţii

Înainte de a citi articolul, te invit să vezi videoclipul de mai jos (accesând link-ul de mai jos). Pe baza acestui videocilp am scris articolul.

Videoclip VICIILE BARBATULUI

Atunci când credem că ne-am găsit perechea potrivită, atunci când dragostea ne orbeşte simţurile şi ne face să credem că, sacrificându-ne, relaţia va merge din ce în ce mai bine, atunci…devenim din ce în ce mai fragili în faţa partenerului. 

Fiecare relaţie de dragoste începe cu doi parteneri ce vor să se schimbe, unul pe celălalt, pentru a putea continua relaţia. Altfel…nici unul dintre parteneri nu poate trăi lângă o persoană care nu îi este pe plac, deşi are ceva ce îl atrage…

Viaţa este o roată care nu ştie să încetinească!

 Astăzi, îţi voi spun o poveste…o poveste despre viaţă. Despre cum viaţa ne răsplăteşte, întorcându-ne tot binele făcut sau ne învaţă lecţii importante, întorcându-ne tot răul făcut…cu sau fără voia noastră. 

Roata este rotundă…dar ştiai deja! Ce ne facem, însă, atunci când ne dăm seama că viaţa este exact ca o roată? O roată ce nu se opreşte niciodată. O roată ce nici măcar nu încetineşte! 

Sursa poza: Google Images

Ploaia

 Şi plouă…plouă stropi calzi peste sufletul meu rece. Azi, în sufletul meu a fost furtună. Acum…s-a liniştit! Cerul mi-a luat lacrimile sufletului, mi-a luat furtuna de acolo şi le-a aruncat peste oraş…acum, ploaia îmi linişteşte sufletul, mi-l încălzeşte şi îmi readuce curcubeul printre gânduri nerostite…acum, zâmbesc!

Sursă poză: Google Images

Societatea – o maşină de spălat…creiere!

 Femeie? Bărbat? Tu cum gândeşti? Tu cum iubeşti? Tu cum trăieşti?

Deseori am observat că ceea ce ne învaţă societatea este spălare de creier! Consider că societatea este doar o mare maşină se spălat, în care intră…creierele noastre!  Atunci când ne naştem, ne naştem pentru a fi diferiţi, deosebiţi. Fiecare om este deosebit de orice altul. Nu vei găsi doi oameni la fel, nici măcar gemenii! Societatea însă vrea să ne transforme în oameni cu aceeaşi mentalitate. Şi, din păcate, reuşeşte! Începem, încă de pe băncile şcolii, să ne croim comportamentul şi gândirea după standardele impuse de către societate. 

Încă de la o vârstă fragedă, copiii – fete şi băieţi – îşi croiesc, fie că vor fie că nu, mentalităţi greşite, frici nefondate, un stil de viaţă pe care nu şi-l doresc!

Fetiţele, de exemplu, învaţă că trebuie să fie gospodine desăvârşite, că trebuie să se căsătorească şi să aibă copii, pentru că, altfel, vor fi judecate de către societate.

Băieţii învaţă, printre altele, că, dacă plâng, se fac de râs. Învaţă că vor fi „capul” familiei, că ei trebuie să ducă greul. 

Stau şi mă întreb…oare oamenii nu îşi dau seama că, dacă vom continua aşa, vom uita să mai fim, într-adevăr, OAMENI?

Oare părinţii nu îşi dau seama că visele propriilor copii sunt spulberate încă de pe băncile şcolii? Am observat că, la şcoală, copiii mai altfel sunt învăţaţi că nu este bine ceea ce fac.  Sunt învăţaţi că trebuie să fie…în rând cu lumea! Care lume? Lumea care a trecut, deja, prin mrejele maşinii de spălat creiere? Lumea care nu vede altceva decât ceea ce şi-a dorit societatea să vadă? Eu nu mi-aş dori să îmi las copiii să fie „în rând cu lumea”…!

Sursa poza: Google Images

Copiii mai sunt învăţaţi – îndoctrinaţi, aş spune – că trebuie să fie credincioşi, cu frică de dumnezeu, de preoţi, de biserică şi de religie! Observ, cu groază, cum oamenii îndotrinaţi de religie sunt în stare să facă orice spun preoţii! Consider că, în prezent, cea mai mare putere o deţine, din păcate, religia. Preoţii sunt cei care au o influenţă formidabilă asupra oamenilor îndoctrinaţi. 

Din păcate mulţi părinţi fac, încă, greşeala de a-i obliga pe propii copii să se alăture religiei, aşa cum cere…aţi ghicit: societatea!

Din punctul meu de vedere, religia nu face decât să destrame familii, prin simplul fapt că învaţă oamenii creduli să facă diferenţe grave, urâte şi anormale între femei şi bărbaţi.

Sursa poza: Google Images

Pentru a nu deveni o lume robotizată, este timpul să ne trezim la realitate! Este timpul să „te trezeşti şi să trăieşti viaţa pe care o iubeşti„! Stai puţin de vorbă…tu cu tine. Întreabă-te…ce îţi place să faci? Spre ce ai înclinaţie? Cum poţi deveni mai fericit/ă? 

Răspunde-ţi la aceste întrebări şi viaţa ta va căpăta un alt sens…

Pune-ţi întrebări…despre societate, despre religie, despre copii, despre adulţi. Nu ţi se pare că trăim ilogic? Nu ţi se pare că devenim doar nişte roboţi?

Sursa poza: Google Images

„Dacă vrei ca visele tale să devină realitate, primul lucru pe care trebuie să îl faci este să TE TREZEŞTI!„

Trezeşte-ţi simţurile…! 

Învaţă să vezi frumuseţea vieţii, trezeşte-ţi ochii!

Învaţă să auzi natura, trezeşte-ţi urechile!

Învaţă să înţelegi oamenii, să ajuţi, să calmezi, să empatizezi, să fii mai bun/ă.

Reaminteşte-ţi că eşti OM, nu robot al societăţii!

© Adelina Anca F.

Hrăneşte-ţi sufletul!

 Am momente în care simt nevoia să mă agăţ de tot ce este frumos. Momente în care îmi doresc să ascult muzică, să îmi pierd privirea şi gândurile printre fumul lăsat în urmă de un beţişor parfumat. Momente în care îmi doresc să ascult muzica ploii, să vorbesc cu ea, să mă plimb printre lacrimile cerului, să i le înţeleg, să i le simt şi să le las să îmi ia cu ele toate greutăţile ce îmi acaparează sufletul.  Momente în care îmi doresc doar să citesc, să devin una cu povestea cărţii, să plutesc printre rândurile ei şi să mă las purtată de cuvintele ce, aşternându-se în faţa mea, îmi spun o poveste ce se pliază, perfect, pe sufletul meu. 

Recunosc, am momente şi momente. Am momente în care nu îmi doresc decât să savurez o cană fierbinte de ceai, uitându-mă la un film motivaţional. Sau la o comedie. La un musical. La o dramă. Da…am clipe în care simt nevoia să plâng. Să plâng nu de tristeţe, ci de emoţie. Emoţie pură. 

Sursa poza: Google Images

Ai trăit clipe în care, pur şi simplu, simţeai că sufletul tău vrea să se descarce, însă nu poate? Eu da…! Şi cum poate sufletul să se descarce mai bine, dacă nu prin lacrimi? Lacrimi…de fericire, de tristeţe, de amintiri, de melancolie, de emoţie. Lacrimi de orice. Lacrimi să fie. Doar aşa, sufletul se poate descărca de toată tensiunea acumulată. Tensiune bună sau rea. Sau combinată. 

Din timp în timp, obişnuiesc să îmi hrănesc sufletul. Am învăţat că sufletul, ca şi coprul, are nevoie de hrană. Dar sufletul are nevoie de altfel de hrană! Hrana sufletului este formată din acele lucruri care îl fac să tremure…de emoţie. Emoţie în stare pură. Emoţie frumoasă, izvorâtă dintr-un cântec, dintr-o poezie. Dintr-o carte, din ploaie, din natură, din oameni, zâmbete, dans, amintiri, scris, relaxare…

Atunci când simt că sufletul meu vrea să se descarce, însă nu (mai) are lacrimi, încep să scriu…şi scriu. Îmi scriu, de fapt, lacrimile pe care nu le am. Fiecare cuvânt devine emoţie, fiecare propoziţie şi fiecare idee este, de fapt, o mică parte din mine. Astăzi este una din zilele în care îmi las o parte din lacrimile uscate ale sufletului meu aici…Simt nevoia să îmi descarc sufletul…sau să îl hrănesc? Cred că ambele. 

 

Simt nevoia să iau o pauză şi să merg undeva departe…într-un loc liniştit. La munte. Deşi ador marea, acum am mare nevoie de câteva zile petrecute, cu persoana dragă sufletului meu, la munte. Aşa simt că îmi pot hrăni sufletul. Asta îmi cere el, acum. Munte.

Simt nevoia să ajut oamenii şi animalele. Să le alin suferinţa, să le readuc zâmbetul, să le dăruiesc clipe frumoase. Să văd cum se nasc ochişorii aceia ce sclipesc de fericire. Aşa îmi hrănesc sufletul. Dăruind. Am învăţat că cea mai mare fericire a unui om este izvorâtă din oamenii pe care el îi face fericiţi. Fericirea unui om este izvorâtă din ceea ce dăruieşte, nu din ce primeşte. 

Sursa poza: arhiva proprie

Am învăţat, de-a lungul timpului, să îmi hrănesc sufletul şi să mai fac, din când în când, curăţenie în el. Zis şi făcut: am deschis larg ferestrele şi am aruncat toate amintirile ce îmi făceau rău. De multe ori, din cauza amintirilor urâte, la care tind să mă gândesc mai mult decât ar trebui, amintirile frumoase nu mai au loc. Şi doare. După ce am aruncat amintirile urâte, am fost surprinsă să observ cât loc preţios am irost. Loc în care am  aranjat, cu mare grijă, amintirile frumoase. Am şters apoi noroiul lăsat de paşii grei ai oamenilor nepotriviţi pentru mine. Acum, cu sufletul curat, aerisit şi hrănit, cu amintirile frumoase aşezate în locul amintirilor urâte, mă simt mult mai uşoară. Îmi simt sufletul ca un fulg. Zboară. Zbor şi eu. De fericire. De împlinire, de uşurare şi de frumos.

Tu când ţi-ai hrănit, ultima dată, sufletul? 
Când ai făcut, ultima dată, curăţenie în el?

© Adelina Anca F. 

PS - Primul meu blog a fost: https://lifeandsoulofficialpage.blogspot.com/, insa dintr-o greseala l-am pierdut. A trebuit sa refac blogul de la zero, insa nu am vrut sa pierd comentariile. Astfel incat, las, mai jos, comentariile scrise, exact asa cum au fost (le-am copiat cu metoda copy - paste):

2 gânduri despre “Hrăneşte-ţi sufletul!”

1. Mikyangel

   Foarte frumos articolul. Eu nu plang decat de tristete, de furie, de singuratate sau de nervi. Si imi hranesc sufletul citind, scriind pe blog sau jucandu-ma cu baietelul meu. Si astept o vacanta in care sa ma relaxez si sa dorm, ceva ce nu am mai facut de foarte mult timp.

   Apreciază

    7TH MAI 2014 LA 4:46 PM EDITARERĂSPUNDE
2. Adela Anca

   Multumesc!  Cred ca cea mai bune hrana pentru sufletul tau este baietelul tau…este minunat sa iti privesti copilul cum creste, sa il ajuti, sa il educi, sa fii mama, sa fii parinte. :*

Învaţă să fii empatic/ă!

 Îmi place să fiu empatică. De ce? Viaţa m-a învăţat, de multe ori, că, fără empatie, nu am putea înţelege omul sau fiinţa de lângă noi. Nu am putea vedea viaţa şi prin alţi ochi. Dar, cel mai important, fără a fi empatici, nu am putea ajuta! 

Deseori mă gândesc că un om nu poate fi pe deplin fericit dacă nu ajută. Dacă nu naşte zâmbete pe chipul oamenilor sau al fiinţelor. Dacă nu aduce o rază de speranţă şi o picătură de lumină în sufletul lor. Dacă nu mângâie, cu vorbe line şi cu priviri calde. 

Cred cu tărie că omul cu sufletul bun, curat, omul care ajută sufletele mai puţin norocoase decât el, omul care ascultă problemele altora, care înţelege şi care sfătuieşte atunci când ştie că poate ajuta, acel om poate face ceva ce omul care trăieşte doar pentru el, pentru averi şi pentru lux, nu poate! Omul cu sufletul bun şi curat poate să lumineze vieţile multor altor oameni!

Sursa poza: Google Images

Balanţa vieţii

 Unele lucruri sunt menite să se întâmple!

Unii oameni sunt meniţi să ne iasă pe cărarea vieţii…

Atunci când oamenii pleacă din viaţa noastră, înseamnă că şi-au încheiat misiunea…

Unele probleme sunt menite să ne predea o lecţie de viaţa…

Unele eşecuri sunt menite să ne deschidă ochii…

Fericire în anotimpul tristeţii

 Există oameni pe care, fiecare dintre noi, îi invidiem pentru cât de fericiţi sunt…pentru cât de mult râd, glumesc, pentru că aduc veselie…

M-am întrebat de nenumărate ori de unde ştiu ceilalţi oameni că atunci când eu râd, când glumesc, când par a fi fericită, sufletul meu nu plânge?

Oare câţi dintre noi ne-am gândit că o parte din aceşti oameni pe care îi invidiem doar par fericiţi? Par fericiţi şi încearcă să fie asa, pentru că FERICIREA este singura lor AVERE…

Câţi dintre noi ne-am gândit ce se află, cu adevărat, în sufletul acestor oameni? Câte raze de soare le încalzesc sufletul? Câte zâmbete, câte mângâieri, câtă căldură şi câtă linişte au acolo, în sufletul lor?

Am cunoscut astfel de oameni şi, pentru ei, veselia este doar un scut…un scut pentru sărăcie, pentru probleme, pentru timiditate, un scut pe care îl folosesc pentru a încerca să treacă printr-o perioadă grea, sau pentru a-şi ascunde supărarea, lacrimile şi loviturile vieţii de oameni ce îi pot jigni, pot râde, îi pot judeca…aceşti oameni  par veseli şi încearcă să se înveselească într-un fel sau altul, pentru a se apăra!

Sursa poza: Google Images. Textul l-am adaugat eu.

Viaţa m-a învăţat că este bine să privesc dincolo de aparenţe…dincolo de ceea ce oamenii par a fi. De multe ori, oamenii apelează la măşti, pentru a ascunde ceea ce păstrează în sufletul lor. De nenumărate ori şi eu am purtat măşti pentru a-mi ascunde suferinţa, nedreptatea, lacrimile…zi de zi, îmi aleg o nouă mască, pentru a mă proteja de oamenii ce au uitat să fie oameni! Renunţ la măşti doar atunci când mă simt în siguranţă, alături de oamenii dragi mie. 

De nenumărate ori, am fost nevoită să râd, să zâmbesc, să glumesc, atunci când sufletul meu plângea…şi am învăţat, pe propria-mi piele, că nimic nu poate fi mai dureros decât un zâmbet fals, atunci când sufletul este în anotimpul tristeţii. 

Sursa poza: Google Images

Fiecare dintre noi ar trebui să diferenţieze fericirea falsă a unui om de fericirea pură, sinceră…pentru că nimic nu este mai dureros pentru un om, decât să ofere un zâmbet fals în locul unei lacrimi sincere, ce nu îşi mai găseşte locul în sufletul lui. 

Oamenii ce poartă masca fericirii pentru mult timp, devin din ce în ce mai nervoşi, mai impulsivi, mai suferinzi şi mai înlăcrimaţi, pentru că nu permit sufletului să se descarce de răul acumulat.

Am observat că atunci când discuţi mai serios cu ei, atunci când le arăţi că esti dispus/ă să îi asculţi şi să îi înţelegi fără a-i judeca, realizezi că în sufletul lor nu este petrecere…nu sunt nici măcar zâmbete…sufletul lor ascunde întuneric, nelinişte, frig…în sufletul lor sunt lacrimi şi, pe alocuri, se ascund zâmbete timide…zâmbete ce şi-ar dori să înflorescă, însă întunericul şi răceala din sufletul în care au născut, nu le dau voie să crească. 

Un suflet trist nu are nevoie de zâmbete, ci are nevoie de lacrimi…de lacrimi prin care se poate descărca de toată suferinţa acumulată. Doar atunci când lacrimile s-au oprit, sufletul îşi deschide porţile către lumină, către oameni, către zâmbete şi căldură…

© Adelina Anca F.

PS - Primul meu blog a fost: https://lifeandsoulofficialpage.blogspot.com/, insa dintr-o greseala l-am pierdut. A trebuit sa refac blogul de la zero, insa nu am vrut sa pierd comentariile. Astfel incat, las, mai jos, comentariile scrise, exact asa cum au fost (le-am copiat cu metoda copy - paste):

2 gânduri despre “Fericire în anotimpul tristeţii”

1. 

   Spunsieu

   De obicei alegi o masca "sociala" adica nu chiar fericire, ci multumire mai degraba…De fapt e o mostra de respect pentru ceilalti daca nu ii impovarezi cu tristetea ta. In mod sigur de-abia o cara pe a lor.

   Apreciază

    11TH IANUARIE 2014 LA 3:10 PM EDITARE

   RĂSPUNDE
2. 

   Adela Anca

   Ai dreptate, insa, cand suntem alaturi de persoanele ce ne sunt (foarte) apropiate, ar fi sanatos sa ne mai scoatem, din cand in cand, aceasta masca…:)

   Apreciază

    11TH IANUARIE 2014 LA 4:29 PM EDITARE

Gânduri (ne)rostite

 Mi se pare foarte ciudat cum cursul vieţii poate fi schimbat de nişte banale gânduri…

Mi se pare ireal cum un simplu gând trecător se poate transforma în vorbă…
Mi se pare nedrept cum o simplă vorbă poate schimba clipe ce erau plănuite….clipe ce puteau fi pline de iubire, de frumos, de dragoste devin, într-un moment, clipe de singurătate!

Nu am ştiut, până acum, cât de dureroasă poate fi amintirea momentului în care câteva cuvinte sunt aruncate, cu venin, către persoana dragă…

Nu am ştiut, până acum, cât de dureros este să îi spui persoanei dragi să plece, chiar dacă nu îţi doreşti. Însă şi mai dureros este momentul în care rămâi singur/ă, îţi dai seama că ai greşit şi cauţi chipul persoanei dragi…care, deja, a plecat! Urmează momente, zile, nopţi, în care te învinuieşti, în care te întrebi „ce ar fi fost dacă?„, în care îţi doreşti să dai timpul înapoi, să priveşti în ochi persoana dragă şi să îi spui cât de mult o iubeşti!

Sursa poza: Google Images. Textul l-am adaugat eu.

Am înţeles, în timp, că a greşi este omeneşte. Avem nevoie de greşeli, pentru a învăţa. Pentru a învăţa când să vorbim şi când nu, pentru a învăţa cum să ne stăpânim emoţiile, pentru a învăţa că nu totul este ceea ce pare. 

În viaţă, este normal să greşeşti, dacă îţi recunoşti greşeala şi dacă îţi înveţi lecţia predată de viaţă!

Am învăţat că unele gânduri este bine să rămână doar gânduri…

Am învăţat că, atunci când sunt supărată, trebuie să am grijă ca gândurile îmbibate cu venin să nu se transforme în vorbe. 

Atunci când treci printr-o perioadă mai grea şi crezi că cineva îţi greşeşte, încearcă să înţelegi de ce a făcut anumite lucruri şi nu îi spune, în acel moment, vorbe pe care le poţi regreta…ai răbdare, lasă timpul să te liniştească, gândeşte-te dacă lucrurile sunt chiar aşa cum le vezi, apoi discută cu peroasa în cauză.  

Dacă nu faci aşa, rişti să răneşti persoane nevinovate şi rişti să te răneşti chiar pe tine! Rişti să destrami o relaţie frumoasă şi rişti să schimbi, într-un singur moment, un destin ce se clădeşte, cu grijă, de ani de zile…

© Adelina Anca F.

PS - Primul meu blog a fost: https://lifeandsoulofficialpage.blogspot.com/, insa dintr-o greseala l-am pierdut. A trebuit sa refac blogul de la zero, insa nu am vrut sa pierd comentariile. Astfel incat, las, mai jos, comentariile scrise, exact asa cum au fost (le-am copiat cu metoda copy - paste):

2 gânduri despre “Gânduri (ne)rostite”

1. 

   Diana

   E urat sa faci greseli care sa strice momente, relatii , poate chiar vieti. Tot gresim si greselile in general se pot indrepta. Iubirea pe care ti-o poarta persoana draga poate trece peste multe, in afara de lipsa dragostei.

   Apreciază

    5TH IANUARIE 2014 LA 3:17 PM EDITARE

   RĂSPUNDE
2. 

   Mihai

   O vorba batraneasca spune: "Nu lua decizii cand esti suparat/a sau cand este innorat afara!" Sunt decizii care, mai mult ca sigur, le vei regreta ulterior.Tot o vorba din batrani spune: "A gresi e omeneste, a persista in greseala este diabolic dar a ierta este divin!". Cu totii am trecut prin clipe in care am aruncat/am primit cuvinte ce mai tarziu le-am regretat. Unii spun ca "Timpul vindeca orice rana" dar in asemenea situatii consider ca cel mai bun remediu este un regret sincer spus celui ce i-am gresit.Si daca cel caruia i-ai gresit te iarta si uita imediat iti dovedeste astfel ca iti este un PRIETEN ADEVARAT!Un prieten pe care este bine sa-l ai tot timpul langa tine.

   Apreciază

    20TH IANUARIE 2014 LA 10:33 AM EDITARE