Cuvinte izvorâte din suflet

 De ce scriu? Scrisul mă linişteşte. Atunci când simt că sufletul meu devine înfrigurat, supărat, abandonat, înlăcrimat, atunci…îmi găsesc alinarea printre cuvinte. Aştern cuvinte peste cuvinte, îmi las gândurile să danseze, pe ritmurile date de propriile-mi trăiri, şi, fără să mă gândesc prea mult la ceea ce vreau să exprim, încep, pur şi simplu, să scriu…şi scriu…simt cum energiile negative mă părăsesc, lăsând locul pozitivului. Simt cum, încet încet, încep să înţeleg mai bine ce se petrece cu mine; da…scriind, mă înţeleg mai bine! Văd, mai clar, situaţia, încep să mă cunosc mai bine, mă liniştesc şi, de multe ori, găsesc soluţia pentru problema în care sunt.

Sursa poza: Google Images

Vis de toamnă

 Toamnă…culoare. Vis. Iubire. Dăruire. Ploaie. Raze călduţe de soare. Flori. Frunze. Copaci. 

Toamnă…zâmbet. Parc. Romantism. Îndrăgostiţi. Oameni. Toamnă…magie!

Sursa: Poza imi apartine 
©Adelina Anca F.

Ploaie de amintiri

 Azi…mi-a plouat în suflet. Mi-au plouat cuvinte. Cuvinte nespuse, care încă aşteaptă să evadeze. Cuvinte spuse ce, o dată rostite, au format răni…

În suflet mi-a fost furtună. A tunat, a fulgerat şi a plouat cu trăiri. Sentimente. Amintiri. Amintiri  grele, ce încă mă macină. Amintiri pe care mi-aş dori să le uit, să le dau ploii, vântului, furtunii! Amintiri pe care le vreau departe de mine!

Am încercat să mă apăr de ploaia rece de aminitiri, cu o umbrelă croită din speranţe, din optimism, din zâmbete false…am zâmbit. Dar nu era zâmbetul meu. Am râs. Dar, de fapt, râsul nu s-a dovedit a fi decât o simplă mască a durerii!

Umbrela, din păcate, nu a rezistat furtunii. S-a rupt. Iar eu…am ales să fug. Să plec. Să mă plimb. Să evadez, pur şi simplu, în altă lume…dar până şi în acea lume ploua! Ca să vezi, ironia sorţii: am vrut să evadez din propria-mi lume, pentru a scăpa de ploaie…şi am ajuns într-o lume în care picăturile de ploaie îşi lăsau destinul în mâinile vântului…ploaia de aici, însă, mă liniştea. Îmi readucea zâmbetul pe buze. Îmi cânta. Îmi povestea. Era lângă mine, parcă încălzindu-mi sufletul pustiit de furtună. Mă liniştea…

Sursa poza: Google Images

Auzeam, de nicăieri, cântând: 

„Lasă ploaia să cadă şi să îmi trezească visele, las-o să îmi spele sufletul, pentru că vreau să simt tunetele. Vreau să ţip, lasă ploaia să cadă…!„

Auzeam cântecul, rugămintea, însă nu ştiam de unde vine…oare doar eu o auzeam? Am ascultat mai atentă. Şi…”parcă ceva din mine ar striga, ar cânta…eu, oare, spun cuvintele astea?„

Dintr-o dată, văd cum o picătură din ploaie vine lângă urechea mea şi îmi şopteşte: „vin să îţi curăţ sufletul…acum vin!„.

Sursa poza: Google Images

Am zâmbit…mii şi mii de picături din ploaie au dansat în jurul meu. Mă fascina dansul lor…îmi plăceau enorm de mult unduirile pe care picăturile ploii le făceau în ritmurile date, cu precizie, de către vânt…vântul părea a fi „dirijorul” fiecărui strop de ploaie. Vântul părea a fi muzica ce ajută stropii de ploaie să danseze în cel mai frumos spectacol de balet…

Fără să îmi dau seama, ploaia m-a luat în centrul spectacolului de balet şi dansam…eram fericită; simţeam cum zâmbetul pur mi se aşterne pe faţă, cum fiecare strop din ploaie îmi curăţa sufletul şi îmi lăsa, acolo, amintirea de nepreţuit a îmbrăţişării, calde şi binefăcătoare, a ploii.

Am dansat, în paşi de balet, pe scena vântului ce m-a readus în lumea mea…

M-am trezit. Înapoi. În camera mea. Însă eu…eram alt om. Eram fericită, linistită, mă simţeam alintată şi iubită. 

Acum zâmbesc…şi este un zâmbet sicner! 

© Adelina Anca F.         

Ploaia

 Şi plouă…plouă stropi calzi peste sufletul meu rece. Azi, în sufletul meu a fost furtună. Acum…s-a liniştit! Cerul mi-a luat lacrimile sufletului, mi-a luat furtuna de acolo şi le-a aruncat peste oraş…acum, ploaia îmi linişteşte sufletul, mi-l încălzeşte şi îmi readuce curcubeul printre gânduri nerostite…acum, zâmbesc!

Sursă poză: Google Images

Hrăneşte-ţi sufletul!

 Am momente în care simt nevoia să mă agăţ de tot ce este frumos. Momente în care îmi doresc să ascult muzică, să îmi pierd privirea şi gândurile printre fumul lăsat în urmă de un beţişor parfumat. Momente în care îmi doresc să ascult muzica ploii, să vorbesc cu ea, să mă plimb printre lacrimile cerului, să i le înţeleg, să i le simt şi să le las să îmi ia cu ele toate greutăţile ce îmi acaparează sufletul.  Momente în care îmi doresc doar să citesc, să devin una cu povestea cărţii, să plutesc printre rândurile ei şi să mă las purtată de cuvintele ce, aşternându-se în faţa mea, îmi spun o poveste ce se pliază, perfect, pe sufletul meu. 

Recunosc, am momente şi momente. Am momente în care nu îmi doresc decât să savurez o cană fierbinte de ceai, uitându-mă la un film motivaţional. Sau la o comedie. La un musical. La o dramă. Da…am clipe în care simt nevoia să plâng. Să plâng nu de tristeţe, ci de emoţie. Emoţie pură. 

Sursa poza: Google Images

Ai trăit clipe în care, pur şi simplu, simţeai că sufletul tău vrea să se descarce, însă nu poate? Eu da…! Şi cum poate sufletul să se descarce mai bine, dacă nu prin lacrimi? Lacrimi…de fericire, de tristeţe, de amintiri, de melancolie, de emoţie. Lacrimi de orice. Lacrimi să fie. Doar aşa, sufletul se poate descărca de toată tensiunea acumulată. Tensiune bună sau rea. Sau combinată. 

Din timp în timp, obişnuiesc să îmi hrănesc sufletul. Am învăţat că sufletul, ca şi coprul, are nevoie de hrană. Dar sufletul are nevoie de altfel de hrană! Hrana sufletului este formată din acele lucruri care îl fac să tremure…de emoţie. Emoţie în stare pură. Emoţie frumoasă, izvorâtă dintr-un cântec, dintr-o poezie. Dintr-o carte, din ploaie, din natură, din oameni, zâmbete, dans, amintiri, scris, relaxare…

Atunci când simt că sufletul meu vrea să se descarce, însă nu (mai) are lacrimi, încep să scriu…şi scriu. Îmi scriu, de fapt, lacrimile pe care nu le am. Fiecare cuvânt devine emoţie, fiecare propoziţie şi fiecare idee este, de fapt, o mică parte din mine. Astăzi este una din zilele în care îmi las o parte din lacrimile uscate ale sufletului meu aici…Simt nevoia să îmi descarc sufletul…sau să îl hrănesc? Cred că ambele. 

 

Simt nevoia să iau o pauză şi să merg undeva departe…într-un loc liniştit. La munte. Deşi ador marea, acum am mare nevoie de câteva zile petrecute, cu persoana dragă sufletului meu, la munte. Aşa simt că îmi pot hrăni sufletul. Asta îmi cere el, acum. Munte.

Simt nevoia să ajut oamenii şi animalele. Să le alin suferinţa, să le readuc zâmbetul, să le dăruiesc clipe frumoase. Să văd cum se nasc ochişorii aceia ce sclipesc de fericire. Aşa îmi hrănesc sufletul. Dăruind. Am învăţat că cea mai mare fericire a unui om este izvorâtă din oamenii pe care el îi face fericiţi. Fericirea unui om este izvorâtă din ceea ce dăruieşte, nu din ce primeşte. 

Sursa poza: arhiva proprie

Am învăţat, de-a lungul timpului, să îmi hrănesc sufletul şi să mai fac, din când în când, curăţenie în el. Zis şi făcut: am deschis larg ferestrele şi am aruncat toate amintirile ce îmi făceau rău. De multe ori, din cauza amintirilor urâte, la care tind să mă gândesc mai mult decât ar trebui, amintirile frumoase nu mai au loc. Şi doare. După ce am aruncat amintirile urâte, am fost surprinsă să observ cât loc preţios am irost. Loc în care am  aranjat, cu mare grijă, amintirile frumoase. Am şters apoi noroiul lăsat de paşii grei ai oamenilor nepotriviţi pentru mine. Acum, cu sufletul curat, aerisit şi hrănit, cu amintirile frumoase aşezate în locul amintirilor urâte, mă simt mult mai uşoară. Îmi simt sufletul ca un fulg. Zboară. Zbor şi eu. De fericire. De împlinire, de uşurare şi de frumos.

Tu când ţi-ai hrănit, ultima dată, sufletul? 
Când ai făcut, ultima dată, curăţenie în el?

© Adelina Anca F. 

PS - Primul meu blog a fost: https://lifeandsoulofficialpage.blogspot.com/, insa dintr-o greseala l-am pierdut. A trebuit sa refac blogul de la zero, insa nu am vrut sa pierd comentariile. Astfel incat, las, mai jos, comentariile scrise, exact asa cum au fost (le-am copiat cu metoda copy - paste):

2 gânduri despre “Hrăneşte-ţi sufletul!”

1. Mikyangel

   Foarte frumos articolul. Eu nu plang decat de tristete, de furie, de singuratate sau de nervi. Si imi hranesc sufletul citind, scriind pe blog sau jucandu-ma cu baietelul meu. Si astept o vacanta in care sa ma relaxez si sa dorm, ceva ce nu am mai facut de foarte mult timp.

   Apreciază

    7TH MAI 2014 LA 4:46 PM EDITARERĂSPUNDE
2. Adela Anca

   Multumesc!  Cred ca cea mai bune hrana pentru sufletul tau este baietelul tau…este minunat sa iti privesti copilul cum creste, sa il ajuti, sa il educi, sa fii mama, sa fii parinte. :*