Ploaie de amintiri

 Azi…mi-a plouat în suflet. Mi-au plouat cuvinte. Cuvinte nespuse, care încă aşteaptă să evadeze. Cuvinte spuse ce, o dată rostite, au format răni…

În suflet mi-a fost furtună. A tunat, a fulgerat şi a plouat cu trăiri. Sentimente. Amintiri. Amintiri  grele, ce încă mă macină. Amintiri pe care mi-aş dori să le uit, să le dau ploii, vântului, furtunii! Amintiri pe care le vreau departe de mine!

Am încercat să mă apăr de ploaia rece de aminitiri, cu o umbrelă croită din speranţe, din optimism, din zâmbete false…am zâmbit. Dar nu era zâmbetul meu. Am râs. Dar, de fapt, râsul nu s-a dovedit a fi decât o simplă mască a durerii!

Umbrela, din păcate, nu a rezistat furtunii. S-a rupt. Iar eu…am ales să fug. Să plec. Să mă plimb. Să evadez, pur şi simplu, în altă lume…dar până şi în acea lume ploua! Ca să vezi, ironia sorţii: am vrut să evadez din propria-mi lume, pentru a scăpa de ploaie…şi am ajuns într-o lume în care picăturile de ploaie îşi lăsau destinul în mâinile vântului…ploaia de aici, însă, mă liniştea. Îmi readucea zâmbetul pe buze. Îmi cânta. Îmi povestea. Era lângă mine, parcă încălzindu-mi sufletul pustiit de furtună. Mă liniştea…

Sursa poza: Google Images

Auzeam, de nicăieri, cântând: 

„Lasă ploaia să cadă şi să îmi trezească visele, las-o să îmi spele sufletul, pentru că vreau să simt tunetele. Vreau să ţip, lasă ploaia să cadă…!„

Auzeam cântecul, rugămintea, însă nu ştiam de unde vine…oare doar eu o auzeam? Am ascultat mai atentă. Şi…”parcă ceva din mine ar striga, ar cânta…eu, oare, spun cuvintele astea?„

Dintr-o dată, văd cum o picătură din ploaie vine lângă urechea mea şi îmi şopteşte: „vin să îţi curăţ sufletul…acum vin!„.

Sursa poza: Google Images

Am zâmbit…mii şi mii de picături din ploaie au dansat în jurul meu. Mă fascina dansul lor…îmi plăceau enorm de mult unduirile pe care picăturile ploii le făceau în ritmurile date, cu precizie, de către vânt…vântul părea a fi „dirijorul” fiecărui strop de ploaie. Vântul părea a fi muzica ce ajută stropii de ploaie să danseze în cel mai frumos spectacol de balet…

Fără să îmi dau seama, ploaia m-a luat în centrul spectacolului de balet şi dansam…eram fericită; simţeam cum zâmbetul pur mi se aşterne pe faţă, cum fiecare strop din ploaie îmi curăţa sufletul şi îmi lăsa, acolo, amintirea de nepreţuit a îmbrăţişării, calde şi binefăcătoare, a ploii.

Am dansat, în paşi de balet, pe scena vântului ce m-a readus în lumea mea…

M-am trezit. Înapoi. În camera mea. Însă eu…eram alt om. Eram fericită, linistită, mă simţeam alintată şi iubită. 

Acum zâmbesc…şi este un zâmbet sicner! 

© Adelina Anca F.         

Dor de frumos. De oameni. De scenă.

 Azi, îmi este dor...dor de frumos! După multe zile în care m-am închis în mine, după zile în care gândurile mi s-au luptat, înverşunate, contradictorii, reci, după zile în care fiecare gând contradictoiu vroia să câştige bătălia, mi s-a făcut, brusc, dor...dor de oameni. De viaţă. De scenarii. De aplauze. De admiraţie. 

Îmi este dor să fiu doar un simplu spectator...spectator nu al propriei vieţi, ci al vieţii ce se naşte acolo, pe scena teatrului. Ştii, pentru mine scena teatrului este sacră. Este magică. Doar pe acea scenă, viaţa se pliază după voia personajelor, după voia oamenilor, nu oamenii se pliază după voia vieţii! Doar pe acea scenă, viaţa joacă aşa cum vor actorii, iar actorii ştiu care va fi următorul pas. Este magic. Este frumos. Este, cred, un vis pe care fiecare om îl are...o dorinţă ascunsă. 

Îmi place să merg la teatru. Legătura mea cu teatrul s-a înfiripat încă din copilărie. Atunci, de mult, copilă fiind, îmi plăcea să îmi joc viaţa...după propriul scenariu! Şi jucam...în faţa jucăriilor, în camera mea. Eu jucam, eu mă aplaudam, eu repetam scena până când era aşa cum vroiam. Tindeam spre perfecţiune. Repetam de zeci de ori, dacă nu îmi plăcea. Mi-a plăcut actoria, deşi nu am ales acest drum. Prefer să merg la teatru ca simplu spectator. Prefer ca, atunci când merg la teatru, să uit de probleme, de greutăţi, de oameni ce mi-au făcut rău. Prefer, pur şi simplu, să fiu una cu povestea de viaţă ce se clădeşte, chiar sub ochii mei!

Ce sunt, în fond, actorii? Sunt oameni, oameni ca şi noi. Sunt oameni care trebuie să aibă puterea de a se reinventa pentru fiecare rol nou...sunt oameni ce trebuie să îşi pună masca noului personaj ce îl joacă. Sunt oameni care, cred eu, cunosc cel mai bine oamenii. Pentru că ei trebuie să fie empatici. Trebuie să îşi înţeleagă fiecare rol, fiecare personaj.

www.masca.ro/teatru/

Masca. Este numele perfect pentru un teatru. Un teatru cu vechime, un teatru îndrăgit. De 24 de ani, Teatrul Masca ne este alături, ne înseninează zilele cu piese de teatru jucate impecabil, ne dă, prin viaţa ce se joacă pe scenă, lecţii valoroase de viaţă. 

Cu ocazia aniversării a 24 de ani frumoşi, Teatrul Masca ne pregăteşte, în perioada, 23 - 25 mai, un eveniment prin care va readuce frumosul în viaţa noastră! 

Putem vedea, în aceste zile, spectacole ca "Intrusa", "Actorul", "Romeo şi Julieta", "Cafeneaua", "Parcul", "Gemenii". 

În aceste zile vor fi şi Workshop-uri foarte interesante, ca, de exemplu, "Workshop – make-up tearal", "Improvizaţia ca joc, exerciţiu, spectacol", sau "Jocuri".

Preţurile nu sunt mari şi, pentru că Teatrul Masca vrea să ne facă, de ziua lui, cadouri, specacolele susţinute în amfiteatru vor fi gratuite (în limita locurilor).   

Pentru mai multe detalii despre acest frumos eveniment, vă rog să intraţi aici:

http://www.masca.ro/teatru/aniversare-masca-la-24-ani-23-25-mai/

Eu voi fi acolo...voi?

www.masca.ro/teatru/

© Adelina Anca F. 

Simple aparenţe

 Am realizat textul pornind de la ideea videoclipului de mai jos.

Ar fi ideal sa priviţi videoclipul, să vă însuşiţi o importantă lecţie de viaţă, ca apoi să citiţi textul scris de mine.

https://www.facebook.com/photo.php?v=537793266303146

Rareori, atunci când admirăm un om, atunci când îl invidiem, când ne dorim din tot sufletul să fim ca el, ne întebăm dacă acel om chiar este fericit…rareori reuşim să trecem peste aparenţe, pentru a privi în sufletul acelui om. 

Oare cum putem fi păcăliţi de nişte simple aparenţe? Oare de ce nu reuşim să trecem peste bariera fizică, de ce nu reuşim să trecem peste măştile de fericire, de bogăţie, de putere, de răutate, de supremaţie, de perfecţiune, pe care oamenii deseori le folosesc, pentru a-şi ascunde sufletul firav, bolnav, pustiit, întristat, singur şi rece? Oare noi, ca oameni, nu ne putem da seama că ceea ce un om pare a fi la exterior, este doar o barieră, o mască ce nu face altceva decât să ţină oamenii la distanţă?

Fiecare dintre noi a trăit, la un moment dat, o experienţă ce i-a zdrunciat sufletul, l-a lovit, i-a smuls speranţele, amintirile frumoase, fericirea, căldura şi lumina…fiecare dintre noi am rămas, la un moment dat, cu sufletul însângerat, pustiit, plin de amintiri neplăcute, trist, rece şi întunecat. Iar în acel moment, fiecare dintre noi am ales să ne construim o barieră care să ţină oamenii la distanţă de propriul suflet. Am ales să ne punem măşti ce ne arată lumii ca fiind fericiţi, bogaţi, puternici, răi, de neânduplecat, inabordabili, perfecţi…

Sursa poza: Google Images. Textul l-am adaugat eu.

Cred cu tărie că oamenii care folsoesc aceste măşti vor doar să îşi protejeze sufletul. Însă, înăuntrul lor se dă o luptă din ce în ce mai dureroasă: sufletul este trist, însă aceşti oameni se arată lumii ca fiind fericiţi; sufletul este pustiit, gol, sărac, însă aceşti oameni se arată lumii ca fiind bogaţi; sufletul este slab, fără puteri,însă aceşti oameni se arată lumii ca fiind puternici; sufletul este bun, ştie că nu ar putea să facă sau să creadă ceva rău, însă aceşti oameni se arată lumii ca fiind răi, de neânduplecat; sufletul vrea să socializeze, că cunoască alte suflete, însă aceşti oameni se arată lumii ca fiind inabordabili sau, din contră, sufletul simte nevoia să fie lăsat, o vreme, singur, însă aceşti oameni se arată lumii ca fiind sociabili.

Sufletul vrea o pauză de la a mai alerga prin viaţă. Vrea ca omul ce îi este casă să se oprească şi să îl mai hrănească, din când în când, cu poezie, cântec, lectură, dans, zâmbete pure, oameni dragi, dragoste, inocenţă…însă deseori oamenii uită de propriul suflet, pentru a alerga după averi, faimă, bogăţie.

Am observat că noi, oamenii, suntem într-o continuă cursă unii cu alţii şi a ajuns să ni se pară ceva normal. Suntem învăţaţi, încă de mici, să luptăm ca să obţinem din ce în ce mai mult, să învăţăm fără oprire, să ne dorim din ce în ce mai mulţi bani şi mai multă putere, să nu rămânem mai prejos decât alţii. 

Cred cu tărie că acesta nu este un punct bun de plecare pe cărarea vieţii pentru nici un copil. Crec cu tărie că adulţii greşesc enorm atunci când îşi educă proprii copii, atunci când îi învaţă ce este „bine” şi ce este „rău”. Copilul trebuie, într-adevăr să înveţe cum să deosebească „binele” de „rău”, însă, de cele mai multe ori, părinţii greşesc încă de la început. 

Copiii pornesc în viaţă, din cauza adulţilor, cu idei preconcepute, greşite, cu dorinţa de a fi din ce în ce mai buni, cei mai buni, cu ideea bine întipărită că viaţa este o cursă cu obstacole, de care ei, ca indivizi, trebuie să treacă, prin orice mijloace. Şi ne mai mirăm că, din aceşti copii, se „nasc” adulţii zilelor noastre…

Este normal, omenesc şi natural să admirăm oamenii, NU să îi invidiem. 

Este normal să ne dorim să evoluăm atât personal, cât şi spiritual, NU să ne dorim să obţinem ce are celălalt, doar pentru a nu fi mai „prejos” decât acel om. 

Este normal, de exemplu, ca atunci când vedem un om mai bogat decât noi să nu ne dorim să ajungem ca el, ci să ne dorim să ne împrietenim cu el, să îi aflăm povestea din spatele bogăţiei, să îi cunoaştem sufletul din spetele corpului. Te-ai întrebat vreodată, în situaţii asemănătoare, că acel om, pe care tu îl vezi mai bogat, mai fericit şi mai frumos decât tine, vrea cu toată fiinţa lui, să fie ca tine?

După această incursiune suflet-om, revin şi mă întreb: oare cum putem fi păcăliţi de nişte simple aparenţe?

© Adelina Anca F.

PS - Primul meu blog a fost: https://lifeandsoulofficialpage.blogspot.com/, insa dintr-o greseala l-am pierdut. A trebuit sa refac blogul de la zero, insa nu am vrut sa pierd comentariile. Astfel incat, las, mai jos, comentariile scrise, exact asa cum au fost (le-am copiat cu metoda copy - paste):

3 gânduri despre “Simple aparenţe”

1. 

   Mihai

   Cand eram mic imi ajutat mama in bucatarie si intr-o zi, cand curatam cartofi impreuna, imi spuse:"Vezi cartoful acesta? Ce frumos arata si ce coaja frumoasa are? Priveste-l acum dupa ce ii dam coaja la o parte. Vezi cat de negru este in interior si mancat de viermi. Asa este si omul. La exterior este frumos dar in interior…"De atunci am invatat sa trec peste aspectul fizic al oamenilor si sa privesc in inima lor.Faptul ca esti bogat, ai trupul sculptat la sala sau esti frumos nu inseamna ca in interior esti sanatos sau ca ai sufletul curat. Bogatia, de cele mai multe ori, se castiga prin munca necinstista, deci prin vanzarea sufletului. Trupul sculptat inseamna multe ore de antrenament ceea ce duce la un efort mai mare ce se poate observa in timp. Frumusetea costa…Trebuie sa ne multumim cu ceea ce avem si sa nu jinduim la bogatiile altora. Dupa cum gandeau si hutulii:"Asa-s oamenii, se gandi baba. Au de toate, le merge bine, dar cu cat sunt mai avuti, cu atat cred ca au prea putin si se straduiesc prin orice tertipuri sa mai aduce ceva. Isi pustiesc sufletele de dorul banului. Abia la batranete daca pricep ca pot trai foarte bine cu mult mai putin decat si-au dorit o viata intreaga. Dar atunci e prea tarziu, e mult prea tarziu. Numai au vreme sa se bucure. Nici putere nu mai au, caci si-au risipit-o in tinerete framantandu-se sa adune, sa faca, sa aiba. Lucruri netrebnice, care nu tin caldura sufletelor ce ingheata incet, incet, ca apa statuta sub piscatura gerului." – Casian Balabasciuc, Stranii povestiri hutule, Editura CIBELA, 2006, pag 85.Trebuie sa invatatm sa privim dincolo de orice aspect fizic, de orice masca. Trebuie sa privim in Sufletul si in Inima fiecaruia si sa nu dorim mai mult decat putem trai fara a ne vinde sufletul si a alerga dupa bucurii desarte.Cine doreste "sa fie cel mai bogat din cimintir" poate alerga in continuare dupa bogatii efemere!

   Apreciază

    25TH IANUARIE 2014 LA 8:06 AM EDITARE

   RĂSPUNDE
2. 

   Deniza C.

   Ciudate mai sunt cărările vieţii! Coincidenţă sau nu, chiar astăzi îi spuneam mamei că nu mi se pare potrivită educaţia care se face acasă, nemaifiind potrivită vremurilor actuale, nefiind adaptată şi, totodată, cum spuneai şi tu, copilul plecând de acasă cu preconcepţii, în loc să aibă libertatea de a alege, de a descoperi. Adevărul este, părerea mea, că nu putem trece peste aparenţe, de multe ori, pentru că suntem superficiali. Ne dorim ce nu avem, iar dacă avem, vrem întotdeauna mai mult. Trăim într-o societate de consum, care… ne consumă. Uităm să fim oameni, până când avem parte de un eveniment care să ne bulverseze şi care să schimbe ceva în noi. Tind totuşi să cred într-o lume mai bună, mi-a mai rămas speranţa, şi asta pentru că în fiecare zi îmi propun să schimb ceva la mine, să fiu eu mai bună. E un pas înainte, nu? 

   Apreciază

    28TH IANUARIE 2014 LA 2:49 PM EDITARE

   RĂSPUNDE
3. 

   Adela Anca

   Da! A schimba ceva la tine, este primul pas atunci cand iti doresti sa schimbi ceva la lume!:)

   Apreciază

    28TH IANUARIE 2014 LA 5:11 PM EDITARE