O lecţie de viaţă

 Este dimineaţă. Soarele îmi bate în geam cu razele-i dătătoare de fericire. „Astăzi este o zi importantă!” – îmi spun, în gând.

Înainte să plec mai repet, încă o dată, discursul. Emoţiile mă copleşesc…”oare cum voi spune acest discurs, fără ca emoţiile să îşi pună amprenta asupra calităţii acestuia?„

Îmi adun toate forţele, iau cu mine speranţa, optimismul, încrederea şi plec spre unul dintre partenerii media ai competiţiei SuperBlog – RadioLynx – unde voi vorbi despre animalele  abandonate, în cadrul emisiunii „Lume Bună„, realizată de Steliana Moraru. 

Ajunsă la RadioLynx, trag aer în piept parcă pentru a atrage spre mine toate energiile pozitive şi mă întâlnesc cu Steliana Moraru, gazda emisiunii „Lume bună” şi cu unul dintre bloggerii parteneri – www.nebuloasa.info. În emisiune am fost invitate amândouă, pentru a încerca să schimbăm opinia oamenilor în legătură cu animalele. Am fost foarte fericită atunci când am făcut cunştinţă cu omul din spatele blogului http://www.nebuloasa.info, mai ales că amândouă încercăm să luptăm pentru aceeaşi cauză. După câteva minute în care toate trei am făcut cunoştinţă şi am discutat, pentru a mai scăpa de emoţii, ne pregătim pentru a intra în direct…3…2…1…”am intrat deja în direct?!” – mă întreb, neajutorată, îm gând…am mari emoţii! După un scurt dialog cu Steliana Moraru, vine timpul ca eu să îmi ţin discursul despre animalele abandonate: „Se spune că, atunci când ai grijă de un om, acesta nu îţi va fi, întotdeauna, recunoscător. Chiar mai rău, la un moment dat, îţi poate face necazuri. Atunci

Sursa poza: arhiva proprie

Când, însă, ai grijă de un animal, acesta se va reîntoarce la tine întotdeauna, va sta lângă tine atunci când îţi va fi greu, îţi va alina durerile sufleteşti şi îţi va mângâia lacrimile. Oamenii sunt învăţaţi să considere că animalele sunt forme inferioare de viaţă; plecând de la această premisă, oamenii se poartă foarte urât cu animalele, le abandonează, le înfometează, le lovesc, le chinuie. Aşa ne dovedim noi falsa „superioritate”? Noi, oamenii, NU suntem superiori nici animalelor, nici plantelor! Noi toţi – oameni, animale, păsări, plante, pământ – ar trebui să trăim într-o armonie perfectă şi ar trebui să ne dăm seama că noi, oamenii, nu putem trăi fără aer, fără copaci şi plante, fără animale; însă ele fără noi, oamenii, pot trăi liniştite! Nu am înţeles niciodată de ce oamenii simt nevoia să chinuie animalele. Mulţi dintre voi veţi spune că animalele ce trăiesc pe stradă muşcă oamenii. Însă v-aţi gândit că aceste animale au fost cele mai chinuite chiar de oameni? Animalele nu fac decât să se apere, să îşi apere puii şi mâncarea puţină de care au nevoie pentru a supravieţui. Îmi doresc ca fiecare dintre oamenii care au ascultat acest discurs să ajute animalele străzii atunci când trec pe lângă ele, să nu le mai chinuie şă să înveţe să devină empatici. Oare voi, dacă aţi fi în  locul acestor animale ale străzii, cum aţi reacţiona? Ce aţi face ca să supravieţuiţi, într-o lume în care există oameni care vă bat, vă chinuie şi vă înfometează?„

Sursa poza: arhiva proprie

După ce am terminat discursul, am fost foarte fericită observând că am reuşit să îmi îndeplinesc şi această dorinţă. 

M-au încântat nespus de mult reacţiile pozitive ale ascultătorilor, care au spus că vor încerca să îşi schimbe atitudinea faţă de animale. 

La doar câteva zile de la discursul meu, partenerul media al competiţiei SuperBlog – Comunicate de presă – m-a contactat pentru a mă întreba dacă sunt de acord să posteze discursul meu, sub formă de articol, pe site. Binînţeles că am fost foarte fericită auzind această propunere şi le-am trimis articolul aferent discursului.

După această minunată întâmplare, m-am hotărât să scriu, săptămânal, câte un articol despre animalele şi oamenii mai puţini norocoşi, pentru a încerca să lupt cu mentalităţile greşite şi să le scimb cât pot de mult pentru că o lume cu mentalitate sănătoasă este o lume frumoasă!

• Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2014.

© Adelina Anca F.         

PS - Primul meu blog a fost: https://lifeandsoulofficialpage.blogspot.com/, insa dintr-o greseala l-am pierdut. A trebuit sa refac blogul de la zero, insa nu am vrut sa pierd comentariile. Astfel incat, las, mai jos, comentariile scrise, exact asa cum au fost (le-am copiat cu metoda copy - paste):

5 gânduri despre “O lecţie de viaţă”

1. aditza

   Felicitari pentru aparitie! E greu sa nu ai emotii. Eu dupa cateva aparitii la tv inca tremur in fata camerei cel putin pe inceputul transmisiunii. Cel putin Direct-ul e foarte greu de gestionat! Felicitari pentru crezul tau, dar sper sa nu fie dus la extrem asa cum am mai vazut ca se intampla cu reprezentanti ai unor ONG-uri de prin capitala.

   Apreciază

    3RD APRILIE 2014 LA 4:08 PM EDITARERĂSPUNDE
2. Alina

   Sunt aici numai 600 de cuvinte? :))

   Apreciază

    3RD APRILIE 2014 LA 4:51 PM EDITARERĂSPUNDE
3. Adela Anca

   @Aditza, acest articol este pura fictiune, a fost scris pentru un concurs! Insa da, incerc sa ajut cat pot animalele.@Alina, sunt fix 640! :)) Nu am stiut ce sa mai sterg 

   Apreciază

    3RD APRILIE 2014 LA 5:14 PM EDITARERĂSPUNDE
4. Pinky Rainbow

   Sunt fix 657, conform "Word counter" si fix 659, conform "Microsoft word". :)) 

   Apreciază

    3RD APRILIE 2014 LA 10:09 PM EDITARERĂSPUNDE
5. Adela Anca

   :)) Mie MW imi numara 640. Fara titlu si fara: "Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2014.© Adelina Anca F. © Life&Soul":D

   Apreciază

    4TH APRILIE 2014 LA 7:02 AM EDITARE

Minunea din viaţa mea

 Acum aproximativ şase ani mă pregăteam pentru Bacalaureat şi…mă pregăteam pentru momentul în care voi deveni naşa celei mai scumpe fetiţe! Îmi amintesc că a fost o perioadă foarte stresantă pentru mine, deoarece a trebuie să învăţ foarte mult pentru Bacalaureat şi a trebuit să mă pregătesc şi pentru acest botez, de care eram foarte entuziasmată. Îmi dorisem de ceva timp să botez o fetiţă şi, iată, visul se creiona sub ochii mei, prinzând aripi către propria-mi lume reală.

De cum am aflat că voi boteza o minune de copil, m-am documentat şi am cumpărat tot ceea ce a trebuit pentru a o boteza pe micuţa Adelina Mihaela.

Sursa poza: arhiva proprie

Tableta îţi poate fi prieten!

 A fost odată…o vreme în care, copilă fiind, am descoperit internetul. Bineînţeles că, de cum am făcut cunoştinţă cu noul „prieten”, am rămas nedespărţiţi…în acea vreme, nu îmi dădeam seama că îmi las copilăria să îmi scape printre degetele care…nu mai ştiau altceva decât să tasteze..şi să tasteze! Iar ochii mei nu mai vedeau altceva decât ecranul obositor al unui calculator mult prea învechit.

Părinţii deja deveniseră îngrijoraţi pentru că, oricât de mult ar fi încercat să mă dezlipească de acest „prieten” – internetul – eu nu vroiam să îl ştiu departe de mine…

Vremea a trecut şi, o dată cu ea, nici nu mi-am dat seama când mi-am irosit trei luni din frumoasa copilărie…în acest timp însă, părinţii mei au pregătit un plan cu care, într-adevăr, m-au ajutat să îmi dau seama cât rău îmi făceam. 

Sursa poza: Cel.ro

În mai, de ziua mea, părinţii au hotărât să mergem la ţară (într-un loc în care nu mai fusesem), pentru două luni. Eu ştiam că acolo nu voi avea internet şi m-am supărat ştiind că voi sta departe de „prietenul” meu…Pentru a mă convinge să merg fără să mă supăr, părinţii mi-au arătat cadoul pe care mi-l cumpăraseră, însă mi-au spus că îl voi primi după ce voi învăţa nişte lecţii şi după ce voi înţelege că internetul îmi poate fi duşman sau prieten. Am fost foarte încântată văzând că am primit această tabletă şi am acceptat să merg, dorindu-mi să descopăr şi lecţiile pe care părinţii mei vroiau să mi le dea.

Am ajuns la ţară a doua zi, iar seara a început să plouă. Ploaia a ţinut trei zile, timp în care am observat cum florile s-au veştejit, pământul s-a lăsat sub greutatea ploii, iar copacii îşi lăsaseră frunzele şi crengile în jos…atunci, mama mi-a spus:

– „Draga mea, ai văzut cum ploaia, din cauză că a ţinut prea mult, a stricat atât de mult în jur?„

– „Da, mamă…dar eu am învăţat la şcoală că ploaia face bine…! De ce acum natura este supărată pe ploaie?„

„- Ploaia face bine doar atunci când vizitează pământul pentru câteva ore, pentru un timp scurt…atunci, poaia este benefică, fără ea noi nu ma putea trăi! Însă, dacă ploaia este din exces, dacă ne vizitează şi nu mai uită să plece, ea face rău tuturor: florile veştejesc, pământul se inundă, oamenii îşi pierd optimismul…vezi tu, draga mea…atunci aşa este şi cu internetul! Avem nevoie de internet, însă trebuie să îl folosim mai puţin, nu excesiv, aşa cum l-ai folosit tu! Oricât bine ar face, toate lucrurile folosite în exces, vor face mult rău!„

„- Vai, mamă…eu nu am privit niciodată aşa lucrurile! Dar acum realizez…ai atâta dreptate! De acum, voi învăţa să fiu mai grijulie cu timpul meu, îţi promit! Acum, ştiu că internetul îmi poate fi prieten doar dacă nu îl folosesc în exces.„

Sursa poza: Cel.ro

Trecuseră aproape două săptămâni de când eram la ţară, iar eu reîncepusem să mă joc mai mult cu copiii, uitasem de internet şi mă bucuram, mai mult ca niciodată, de propria copilărie. Văzând că îmi revin, părinţii au hotărât să îmi dea tableta pe care, curioasă fiind, am aflat că au cumpărat-o de la magazinul Azerty.ro. Am fost foarte fericită atunci când am aflat că mă pot juca, în sfârşit, cu tableta primită, în dar, de ziua mea. Nu aveam, încă, voie să intru pe internet, însă eram tare mândră de tableta mea…

Într-o zi, pe când mă jucam cu prietenii, părinţii m-au rugat să îmi iau tableta şi să vin până la ei. Tata mi-a spus că şi-ar dori să îi scriu, pe tabletă, un text în care să povestesc despre cum au fost primele săptămâni petrecute la ţară. Mi-a spus că, de acum, voi avea şi internet şi că mi-a făcut un blog, unde vrea să îmi scriu, de câteva ori pe săptămână, povestiri despre această vacanţă. 

„- Draga mea, vreau să îţi arăt că internetul nu înseamnă numai joacă şi chat! Această tabletă împreună cu internetul îţi pot fi reali prieteni! Trebuie doar să înveţi cum şi cât timp să te foloseşti de ele. Să ştii că, dacă voi observa că îţi petreci mai mult timp pe tabletă şi pe internet decât în lumea reală, îţi voi lua tableta şi nu vei mai avea acces nici la tabletă, nici la internet! Afară este frumos, te rog să scrii textul în curte, pentru a te bucura de vremea frumoasă.„

„- Am înţeles, tată! Îţi promit că nu voi mai pierde timpul stând atât de mult pe internet! Voi începe să scriu. Mulţumesc pentru internet şi pentru noul meu blog!„

Am mers cu tableta afară, în curte. Mi-am întins un pled pe iarbă, chiar sub un copac mare şi frumos. Acolo am început să lucrez la noul meu text şi, de cum am început să scriu pe blog, nu m-am mai oprit…Îmi plăcea foarte mult faptul că mă bucuram de natura ce mă înconjura, de briza răcoroasă, de mângâierile gentile ale soarelui, de mătasea ierbii, de ciripitul păsărilor şi, totuşi, lucram pe tabletă. Atunci am realizat cât de mult am pierdut stând, luni întregi, în faţa unui calculator, doar pentru a mă juca şi pentru a discuta pe chat…de cum a fost gata textul, i l-am arătat părinţilor. Au fost uimiţi de cât de furmos am scris şi, de atunci, o dată cu noua tabletă, am primit un alt dar: am realizat cât de bine mă simt atunci când scriu şi cât de norocoasă sunt pentru că am primit această minunată tabletă, pe care o puteam folosi oriunde.
Tableta îmi plăcea foarte mult şi pentru că era chiar mai uşoară decât o carte, nici nu o simţeam în bagaj sau în geantă. Bateria ţinea foarte mult, astfel încât puteam scrie…romane întregi, bucurându-mă de vremea frumoasă! Îmi plăcea şi pentru că era subţire şi avea propria tastatură.

Nici nu mi-am dat seama când au trecut cele două luni în care am stat la ţară. Ştiu doar că blogul meu s-a îmbogăţit, zi de zi, cu un nou text, iar eu, datorită frumoasei tablete şi a minunaţilor mei părinţi, mi-am deschis noi orizonturi, am citit mai mult, am scirs, mi-am făcut noi prieteni, m-am bucurat, mai mult, de natură, de joacă, de copilărie.

Ajungând acasă, mi-a fost tare dor de vacanţa de la ţară şi de prietenii pe care mi i-am făcut acolo. Îmi era dor mai ales de o fată cu doi ani mai mare decât mine, care îmi spunea că şi-ar dori tare mult un calculator, însă nu îşi permite să şi-l cumpere. Povestindu-le părinţilor mei despre această fată, le-am spus că vreau să îi dau calculatorul meu vechi. Părinţii au fost încântaţi de idee şi, a doua zi, ne-am întors la ţară, pentru a-i da calculatorul noii mele prietene. Momentul în care i-am dat calculatorul, lacrimile de fericire, surpriza plăcută şi uimirea fetei au transformat acel moment într-o amintire nepreţuită…amintire ce nu ar fi fost posibilă, dacă nu aş fi primit noua mea tabletă şi, o dată cu ea, toate lecţiile de viaţă ce mi-au rămas întipărite în suflet şi în minte!

Pentru că am fost foarte mulţumită de tabletă, tata mi-a arătat câteva oferte de accesorii pentru tabletă şi am hotărât, împreună, să cumpărăm un suport portabil pentru tabletă.

În timp, tableta s-a dovedit a-mi fi un adevărat prieten, ce a fost cu mine peste tot, mi-a fost alături la bine şi la greu, m-a ajutat să îmi depăşesc limitele, scriind texte, poezii, chiar piese de teatru. Am văzut, împreună, filme minunate, documentare ce mi-au deschis ochii…tableta mi-a fost un real prieten şi un real ajutor, însă niciodată nu mi-a invadat întreaga viaţă, întreg timpul, întreg spaţiul. Pur şi simplu, a fost acolo, lângă mine, ori de câte ori aveam nevoie de ea…!

• Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2014. 

© Adelina Anca F.         

Magia cărţilor

 Încă de mică, m-au atras cărţile. Am găsit, în cărţi, prieteni loiali, prieteni ce nu mă părăseau niciodată, aveau răbdare cu mine, mă primeau în lumea lor şi îmi dădeau lecţii de viaţă ce mi-au fost de mare folos. 

Copilă fiind, credeam că fiecare carte este magică…eram convinsă că orice carte pe care o citeam, mă învăluia cu magia ei…de multe ori, atunci când eram absorbită de povestea cărţii, în timp ce citeam, în faţa ochilor mi se derula un film…vedeam chiar filmul cărţii! Însă, imediat ce „filmul” dispărea, îmi dădeam seama că ceea ce am citit…am şi uitat; şi, cu toate că tot ceea ce citeam se transforma, la nivel mental, în imagini, după ce mă „trezeam” din această minunată contopire cu cartea „magică”, îmi dădeam seama că trebuie să recitesc. Acest lucru mi s-a părut, atunci, de necrezut, mi s-a părut…magic! 

Atunci când citeam, îmi plăcea să îmi pregătesc un loc special, „locul meu magic pentru citit„, aşa cum îl numeam în anii copilăriei. Adoram să citesc în astfel de locuri, mai ales atunci când ploua…

Privind în urmă, îmi dau seama că lectura a contribuit enorm atât la dezvoltarea mea ca om integru, cât şi la dezvoltarea spirituală. Lectura mi-a dăruit, încă din copilărie, ceea ce nimic altceva nu ar fi putut să îmi dăruiască: citind, mi-am dezvoltat atât imaginaţia şi răbdarea, cât şi vocabularul şi abilitatea de a vorbi şi de a scrie corect în limba natală (spun „abilitate” pentru că, deseori, observ oameni care nu stăpânesc gramatica limbii române). Citind, mi-am descoperit şi mi-am dezvoltat pasiunea de a scrie şi de a-mi depăşi limitele.

Sursă poză: http://www.all.ro

Elevii de azi sunt adulţii de mâine!

 Copiii ar trebui să fie cel mai frumos rod al iubirii dintre doi îndrăgostiţi. Copiii ar trebui să fie binecuvântare, dorinţă, frumuseţe, lumină, speranţă. Din păcate, văd tot mai des copii ce ajung pe lume fără să fie doriţi, fără să fie rod al iubirii şi, ceea ce este şi mai rău, există atâţia copii părăsiţi…!

Atunci când doi oameni vor să devină părinţi, trebuie ca, mai întâi, să fie suficient de maturi, trebuie să îşi dorească acel copil, trebuie să fie siguri că îi pot dărui copilului iubire, fericire, un mediu propice pentru a se dezvolta atât fizic cât şi psihic. Atunci când doi oameni îşi doresc un copil, trebuie să îi poată oferi un cămin, o familie. Trebuie să îl poată învăţa diferenţa dintre bine şi rău şi, nu în ultimul rând, trebuie să fie capabili să îi croiască acelui copil „aripi” cu care trebuie învăţat să „zboare”! „Aripi” croite prin lecţii frumoase de viaţă, prin puterea părinţilor de a fi lângă copil atunci când are nevoie, de a-l învăţa ce înseamnă bunătatea, ajutorul, speranţa, dorinţa de a realiza ceea ce îşi doreşte, fără a răni pe nimeni…

Sursa poza: Edukid

Cultură, oameni, emoţii - într-un cuvânt, TEATRU!

Ori de câte ori merg la teatru, îmi place să mă bucur de fiecare moment. Îmi place să râd şi să plâng o dată cu actorii, îmi place să mă imaginez ca făcând parte din acea poveste, dar cel mai mult îmi ajung la suflet aplauzele de final, aplauze încărcate cu emoţii, cu fericire, cu energie, cu pasiune, cu veneraţie pentru actori. 

Îmi amintesc că, atunci când eram micuţă, adoram să îmi imaginez diverse scenarii, pe care  le puneam "în scenă" - scena fiind camera mea. Spectatorii erau păpuşile, pentru care realizam bilete de intrare în micuţul meu "teatru". Actorii...deşi eu gândeam scenariul pentru doi actori, în "teatrul" meu jucam doar eu; eu, pentru două personaje. Şi îmi plăcea enorm! Îmi aduc aminte că repetam până când scena ieşea aşa cum îmi doream. La sfârştul fiecărei piese de teatru, îmi doream ca păpuşile să mă aplaude, îmi doream să fac reverenţe şi să primesc flori, felicitări şi aplauze zgomotoase...însă, de fiecare dată, ajungeam să mă aplaud doar eu. Acest joc al teatrului l-am jucat ani de zile, atunci când învăţam în şcoala generală...

MAREA – dragostea mea!

 Iubesc marea! ADOR marea. Îmi doresc ca în fiecare dimineaţă să admir răsăritul şi să vorbesc cu marea…să îi spun speranţele mele, fericirile şi tristeţile mele; îmi doresc să râd şi să plâng cu marea, să fiu liniştită atunci când şi ea e liniştită, să fiu lângă ea atunci când este mânioasă. Îmi doresc să îmi închei fiecare zi plimbându-mă, pe ţărmul mării, cu persoana dragă sufletului meu. Îmi doresc să umblu, cu picioarele goale, pe nisip; să admir cum, clipă de clipă, marea se uneşte cu nisipul…

Sursa poza: arhiva proprie

Echilibrul interior oglindeşte frumuseţea exterioară

 O dată cu venirea primăverii, mi-am propus să redescopăr bucuriile mărunte din viaţa de zi cu zi, ce au menirea de a ne transpune într-o altă lume…o lume mai frumoasă, mai sensibilă, mai plină de iubire, de armonie şi de frumos. 

Pentru că iarna obişnuiesc să merg cu mijloacele de transport în comun, primăvara îmi place să profit cât mai mult de razele călduţe ale soarelui, de spectacolul ce ni-l oferă natura, reînviind, puţin câte puţin, cu fiecare zi ce trece. Primăvara îmi place foarte mult să merg pe jos şi, atunci când pot, ador să mă plimb în parc; în orice parc în care natura a pictat cel mai frumos tablou.

Într-o zi, pe când mă plimbam în parc, bucurându-mă de superba privelişte, am observat o bătrânică ce hrănea păsările. Era atât de frumos…! Porumbeii şi vrăbiuţele parcă dansau în jurul bătrânei, mulţumindu-i pentru mâncarea dăruită. Lângă bătrânică stătea o fată ce, mai târziu, am aflat că avea doar două zeci de ani. 
Mânată de un imbold ieşit din comun, am trecut prin faţa lor şi am observat, uimită, că fata avea în mână o foaie pe care scria: „Suntem mamă şi fiică. Viaţa nu a fost uşoară pentru noi. Deseori am fost uitate de noroc, însă vrem să ajutăm cât de mult putem. Nu vă cerem bani, vă cerem doar o bucată de pâine, pentru păsări, pentru animalele şi pentru oamenii ce trăiesc pe stradă…„. Am citit şi nu îmi venea să cred! Nu am mai întâlnit astfel de oameni până acum…nu ştiam ce să fac, mă uitam când la bătrână, când la fată, când la foaie…

Doctorul zâmbetelor

 Astăzi este o zi specială…o zi în care îmi doresc, pur şi simplu, să fac cadouri. Îmi doresc să văd născându-se zâmbete, îmi doresc ca cei dragi mie să emane fericire, linişte sufletească, frumuseţe interioară. 

Astăzi va fi o zi de sărbătoare…sărbătoarea zâmbetelor; sărbătoarea fericirii; sărbătoarea iubirii de orice fel! Pentru că noi, oamenii, putem iubi în multe feluri! Iubim pasional, iubim prieteneşte, iubim suflete, iubim trupuri, iubim plante, iubim cerul şi pământul, ploaia şi soarele, curcubeul, fulgerele, tunetele, iubim lacrimile, iubim zâmbetele…pur şi simplu, iubim!

Dorinţele pot deveni realitate!

 Încă din copilărie, am fost atrasă de oameni, de comunciare, de gesturi, de mimică…încă de mică, atunci când cineva mă întreba ce vreau să devin când voi creşte, eu spuneam că vreau să devin psiholog. 

Povestea unui pui de caşcaval

 Nu demult, într-un superb sat de la munte, trăia o familie tare frumoasă…tata, mama şi copiii. Cei doi soţi aveau doi copii ce le erau mai dragi decât propria lor viaţă: aveau o fată şi un băiat.