Ori de câte ori merg la teatru, îmi place să mă bucur de fiecare moment. Îmi place să râd şi să plâng o dată cu actorii, îmi place să mă imaginez ca făcând parte din acea poveste, dar cel mai mult îmi ajung la suflet aplauzele de final, aplauze încărcate cu emoţii, cu fericire, cu energie, cu pasiune, cu veneraţie pentru actori.
Îmi amintesc că, atunci când eram micuţă, adoram să îmi imaginez diverse scenarii, pe care le puneam "în scenă" - scena fiind camera mea. Spectatorii erau păpuşile, pentru care realizam bilete de intrare în micuţul meu "teatru". Actorii...deşi eu gândeam scenariul pentru doi actori, în "teatrul" meu jucam doar eu; eu, pentru două personaje. Şi îmi plăcea enorm! Îmi aduc aminte că repetam până când scena ieşea aşa cum îmi doream. La sfârştul fiecărei piese de teatru, îmi doream ca păpuşile să mă aplaude, îmi doream să fac reverenţe şi să primesc flori, felicitări şi aplauze zgomotoase...însă, de fiecare dată, ajungeam să mă aplaud doar eu. Acest joc al teatrului l-am jucat ani de zile, atunci când învăţam în şcoala generală...
