Cartea "Furtună de Emoţii – Poveşti ce Ating Sufletul", este cartea mea de debut. Scriu cu drag, colecţionez gânduri adunate din viaţă şi le transform în texte pentru sufletul oamenilor. Îmi doresc să aduc, prin gândurile mele, povești cu tâlc. Iubire. Aripi de visare.
Psihologia a fost, din clasele primare, cea mai mare pasiunea a mea. Îmi place să observ oamenii, să învăţ despre ei, să îi ajut. Îmi place să le ascult poveştile de viaţă aşa cum nimeni nu ar face-o mai bine. Îmi place să mă implic cu tot sufletul, atunci când ascult, în mod activ, oamenii, pentru a-i ajuta. Pentru a le oferi încredere. Speranţă. Putere pentru a merge mai departe.
Se spune că cei patru ani pe care îi petrecem învăţând la liceu sunt cei mai frumoşi. Într-adevăr, în liceu am avut ocazia să realizez o colecţie imresionantă de amintiri foarte frumoase, pline de voie bună, de zâmbete şi de oameni frumoşi. În liceu am legat cele mai frumoase prietenii şi, trebuie să recunosc, am legat cele mai frumoase relaţii cu profesorii de la care am avut norocul să învăţ.
De când sunt mică, îmi place să citesc. Îmi aduc aminte că, prin clasa a opta, îmi făcusem, în camera mea, un loc special amenajat pentru citit. Adoram să mă ghemuiesc acolo, sub fereastră, mai ales când ploua. Aveam, pe jos, peste covor, o pătură grosă şi moale. Caloriferul mă încălzea, ploaia îmi cânta cea mai frumoasă muzică, iar cartea ce o citeam, parcă fără să îmi mai pese de nimic altceva, mă conducea într-o altă lume…o lume a ficţiunii. Atunci, ţin minte, îmi plăcea să citesc alături de o cană de ceai fierbinte. Sau alături de o cană cu lapte, cacao şi scorţişoară. Sau ciocolată caldă. Acum, am aceleaşi preferinţe, doar că, atunci când cafeaua îşi face apariţia în acest trio perfect – carte, ploaie, căldură – totul devine magie!
Noapte. 23:00, joi…Eu nu am somn. Dar am atâtea emoţii…! Privesc, de la ferastră, cerul. Luna îmi zâmbeşte, drăgăstoasă, trimiţându-mi o stea căzătoare…”ce stea frumoasă! Şi cât sunt de norocoasă pentru că a căzut chiar acum…îmi voi pune o dorinţă…o dorinţă ce, mâine, sper că va deveni realitate” – îmi spun, în gând…
Pentru mine, studenţia a fost cea mai frumoasă perioadă! Am întâlnit oameni minunaţi, atât profesori, cât şi colegi…am legat prietenii de durată, am învăţat că nimic, în viaţă, nu este întâmplător şi am avut ocazia să mă înfrupt, din plin, din viaţa de student. Mă gândesc, cu drag, că mi-am dorit să dau la Facultatea de Psihologie, însă am ale contabilitatea. Privind în urmă, nu îmi pare rău. Nu aş fi întâlnit oamenii minunaţi ce, acum, îmi sunt prieteni. Nu aş fi avut parte de ajutorul şi de suportul moral pe care aceşti ărieteni mi l-au oferit atunci când mi-a fost cel mai greu. Nu aş fi avut parte de sfaturile preţioase primite de la ei, foştii colegi de la contabilitate şi actualii prieteni, dacă aş fi ales psihologia.
De când sunt mică, am crescut cu pisici şi căţei în casă. Am iubit fiecare animal şi am fost învăţată că noi, oamenii, nu suntem mai presus decât animalele. Din contră, ele ştiu să iubească necondiţionat, ştiu să ierte iar şi iar, ştiu să mulţumească şi ştiu cum să ne aline sufletele. Ele ne rămân prietene şi ne sunt alături chiar şi atunci când ne este greu.
A fost un timp în care visam, ca orice adolescentă, să întâlnesc cavalerul pe cal alb…îmi doream să întâlnesc un bărbat care să simt că mă completează perfect. Un bărbat care să îmi vorbească frumos, care să mă răsfeţe cu vorbe drăgăstoase, întărite de fapte care să le dovedească veridicitatea. Un bărbat care să mă înţeleagă doar din priviri, care să mă îndrume atunci când mă simt pierdută, care să îmi redea încrederea în mine ori de câte ori ea mă părăseşte şi care să nu mă lase atunci când îmi este mai greu.
