Psihologia a fost, din clasele primare, cea mai mare pasiunea a mea. Îmi place să observ oamenii, să învăţ despre ei, să îi ajut. Îmi place să le ascult poveştile de viaţă aşa cum nimeni nu ar face-o mai bine. Îmi place să mă implic cu tot sufletul, atunci când ascult, în mod activ, oamenii, pentru a-i ajuta. Pentru a le oferi încredere. Speranţă. Putere pentru a merge mai departe.
Acum câţiva ani, mi-am dorit să intru la Facultatea de Psihologie, la buget, şi am reuşit. Am fost extrem de entuziasmată şi am dat tot ce e mai bun din mine pentru a termina facultatea cu medie cât se poate de mare. Şi, mai presus de orice, pentru a învăţa cât mai mult din tainele psihologiei. Apoi, am avut norocul de a mă angaja ca secretară la un cunoscut cabinet de psihologie.
După aproximativ trei luni de când m-am angajat, s-a hotărât să mergem la un team building la Straja, unde aveam să ne cunoaştem, mai bine, în afara serviciului.
 |
| Sursă poză: http://www.alpinstraja.ro |
Eram atât de entuziasmată încât seara, când am ajuns acasă, mi-am şi făcut bagajul pentru plecarea ce avea loc…peste o săptămână! Chiar dacă mai era timp până la pelcare, eu nu mai aveam răbdare. Îmi doream să treacă, mai repede, timpul. Pentru a pleca la Straja. Acolo, la munte, unde aveam să petrec timp de calitate, împreună cu colegii mei. Acolo, unde ştiam că vor veni şi alţi psihologi, cu experianţă, de la care aveam ce învăţa.
Toată săptămâna nu m-am gândit decât la acest team building. Cum necum, timpul a trecut, iar ziua mult aşteptată a venit. Vineri nu s-a lucrat. Ne-am întâlnit, de dimineaţă, la autocar şi am plecat. Cu voie bună. Cu glume, cu muzică, cu opriri pentru a ne mai trage sufletul şi pentru a ne bucura de natură. Nici nu am simţit cum s-a făcut seară şi când am ajuns la Vila Alpin.
După ce ne-am dus bagajele în camere, am ieşit pentru a bea o gură de cafea şi pentru a admira peisajul. De jur împrejur, natura se juca cu sufletul nostru. Se juca frumos. Îşi picta, în culorile calde ale toamnei, propriul tablou. Ici colo, păsările cântau cel mai frumos tril, iar soarele apunea lăsând, în urma lui, pe cer, pete de culoare întrepătrunse aşa cum nu am văzut mai frumos. Totul părea ireal, rupt parcă dintr-o carte cu basme ale copilăriei.
În seara în care am ajuns, după ce ne-am răsfăţat ochii şi sufletul cu priveliştea superbă ce înconjura tabăra Straja, am fost primiţi cu un bufet suedez minunat, unde am stat, până târziu. Pe la 3 dimineaţa ne-am retras, pentru a ne odihni.
A doua zi, sâmbătă, la ora 10:00 dimineaţa am început prima parte a team building-ului. Am început cu un exerciţiu ce a avut menirea de a ne ajuta să ne apropriem, mai mult, unii de alţii.
În afară de şefi, am fost zece colegi, împărţiţi în două echipe a câte cinci membrii. Fiecare echipă trebuia să respecte acelaşi procedeu: unul dintre cei cinci membrii a fost legat la ochi şi a trebuit să stea cu spatele le ceilalţi şi cu palmele pe perete. Ceilalţi patru membrii au mers, pe rând, lângă colegul legat la ochi, au pus mâna pe spatele lui şi i-au spus numele la ureche. Secretul era ca fiecare dintre cei patru membrii să se gândească la o atingere aparte, personală. Au repetat de trei ori această procedură, urmând ca, apoi, colegul legat la ochi să ghicească cum se numeşte persoana ce îi atinge spatele, fără a-i mai spune numele. Rând pe rând, fiecare dintre colegi a fost legaţi la ochi, procedura fiind aceeaşi.Acest joc s-a repetat, de data aceasta sub altă formă. Persoana legată la ochi trebuia să recunoască numele persoanei care foşnea din mâini.Pentru fiecare nume ghicit prost, echipa primea o bulină neagră. Câştigătoare a fost echipa care a adunat cele mai puţine buline negre, iar premiul a constat în ziua de marţi liberă. Ziua de luni o aveam, cu toţii, liberă.
Acest joc ne-a uimit pe toţi pentru că, prin simplitatea lui, am învăţat că fiecare dintre noi trebuie să fie atent la ceilalţi colegi. Am învăţat că trebuie să ne canalizăm toate energiile pentru a putea asculta, în mod activ, oamenii din jurul nostru. Am învăţat că fiecare om are ceva personal, ceva ce îl distinge de ceilalţi oameni. Iar dacă am fost destul de atenţi la acel „ceva” al fiecărui om, înseamnă să am reuşit să găsim cheia spre o comunicare eficientă cu el.
Datorită acestui prim joc, mi-am dat seama că, dacă închid ochii, mă concentrez mai bine şi pot recunoaşte mai multe persoane. De asemenea, am încercat să recunosc persoanele după felul în care împingeau (mai tare, mai slab, sau foarte slab) mâna pe spatele meu, sau după felul în care degetele erau mai apropiate sau mai îndepărtate. Având în vedere că în grupul meu au fost numai fete, am încercat să mă leg de toate detaliile pentru a recunoaşte persoana, ca de exemplu: parfumul fiecărei fete, felul în care se auzeau (sau nu) tocurile, brăţara de la mână – unele colege aveau, la mână, o brăţară care făcea zgomot atunci când băteau sau foşneau din palme. Aşadar, am învăţat că trebuie să iau în considerare toate detaliile pentru a recunoaşte persoana respectivă.
Pentru al doilea joc, a trebui să ne aşezăm, cu toţii, în cerc. Fiecare dintre noi a trebuit să vină în mijlocul cercului şi să spună un lucru care ii face plăcere sa îl facă. Cei care îi împărtăşeau hobby-ul au venit lângă el, iar ceilalţi (cei care nu îi împărtăşeau hobby-ul) au trebuit să aplaude cât se poate de furtunos.
Acest joc m-a ajutat să descopăr că am ceva în comun cu colegi pe care îi credeam din toate punctele de vedere diferiţi de mine. De asemenea, mi-am dat seama că este greu, la început, să aplaud un om care are un hobby pe care eu nu numai ca nu îl am, dar nu îl consider deloc important. Am învăţat că, aşa cum mie îmi place ca hobby-ul meu să fie apreciat şi acceptat, aşa cum mie îmi place să fiu aplaudată pentru ceea ce fac, aşa şi celorlalţi oameni le place să fie acceptaţi aşa cum sunt – cu hobby-urile lor, cu stilul lor de viaţă şi cu părerile lor.
După acest joc, am mâncat de prânz, apoi am avut program de voie. Seara ne-am bucurat de un superb foc de tabără, de grătar, de voie bună, de poveşti, de glume, de muzică şi de o super petrecere, ca între…psihologi!
 |
| Sursă poză: universitateaalternativa.ro |
Duminică, în ultima zi de team-building la munte, la ora 11:30 am început partea a doua din program.
Am mers în sala de conferinţe a Vilei alpin şi am aranjat mesele în formă de „U”, pentru a ne vedea mai bine. Apoi fiecare şi-a ales masa la care vrea să stea. Ne-am aşezat, cu toţii, în piciaore, în faţa meselor, ne-am aplecat, am ridicat mâinile şi ne-am uitat unii la alţii. A trebuit să stăm serioşi. Însă, cei mai mulţi dintre colegi (inclusiv eu), au râs, fără a se putea opri. Într-un final, am început să râdem cu toţii.
Am observat, cu ajutorul acestui joc că, dacă mi se cere să stau într-o anumită poziţie (incomodă) şi să fiu serioasă, nu pot decât să râd. Am înţeles că, atunci când nu mă simt bine făcând ceva, atunci când simt că sunt caraghioasă, râsul poate fi o cale de evadare din acest impas. Am înţeles, de asemenea, că oamenii nu râd doar pentru că sunt bine dispuşi sau fericiţi, ci şi din cauza stresului.
Pentru al doilea joc ne-am aşezat, doi câte doi, faţă în faţă. A trebuie să ne privim în ochi. Fără să clipim. Fără să ne pufnească râsul. Fără să întoarcem privirea sau să o lăsăm în jos. Cel care a rezistat cel mai mult, a câştigat o primă de 500 de lei.
Am învăţat că, dacă fixăm (pentru mai mult timp) privirea unui om, acesta se poate simţi ameninţat. Ştiam acest lucru, însă nu mi-am dat seama cât este de greu. Nu am simţit, niciodată, pe pielea ea, cât este de incomod să menţin privirea fixată în ochii celuilalt. La un moment dat ţin minte că mi-au dat lacrimile şi nu am mai putut continua jocul.
După aceste două jocuri, unul din şefi ne-a ţinut un seminar de comunicare asertivă.
El ne-a întrebat cum am reacţiona dacă am merge la un restaurant şi am cere o supă fără carne, însă am primi supa cu…o muscă în ea. Fiecare dintre noi a trebuit să scrie, în mod anonim, pe un bilet, răspunsul, apoi am pus biletele într-o urnă. Şeful a trecut pe la fiecare şi, pe rând, am extras un bilet, l-am citit cu voce tare şi am spus dacă suntem sau nu de acord cu biletul şi de ce.
Pe bilete nu se găsea nici un răspuns asertiv. S-a găsit, în schimb, un bilet cu un răspuns agresiv, în care un coleg a spus că ar alege să îi facă scandal ospătarului. De asemenea, s-a mai găsit un bilet cu un răspuns pasiv, în care un coleg ar alege să dea musca deoparte, să mănânce supa şi, pe deasupra, să îi lase bacşiş ospătarului.
Şeful ne-a sus, atunci, că unul dintre răspunsurile asertive ar fi fost să chemăm ospătarul şi să îi amintim, cu calm, să i-am cerut o supă fără carne. Apoi să îi arătăm musca şi să îi spunem, într-un mod comic, că are carne şi, în final, să îl rugăm să ne schimbe supa.
Am înţeles, în urma acestui seminar, că este bine să încercăm să dăm răspunsuri asertive, indiferent de situaţie. Pentru că suntem, cu toţii oameni. Pentru că oricine poate greşi. Şi, mai ales, pentru că ziua unui om se poate schimba, în bine, cu o vorbă bună sau se poate schimba, în rău, cu o vorbă rea sau cu scandal.
După acest seminar am mâncat, de seară, apoi am plecat spre Bucureşti.
 |
| Sursă poză: http://www.alpinstraja.ro |
Atunci când am plecat înspre Vila Alpin, am sperat ca acest cantonament la Straja să semene, cât se poate, cu un grup de dezvoltare. Spre fericirea mea, dorinţa mi s-a îndeplinit şi, cu fiecare joc la care am participat, mi-am îmbogăţit cunoştinţele despre comunicare şi despre oameni. Am avut, astfel, ocazia de a vedea care sunt, exact, punctele mele forte şi care sunt punctele slabe în procesul de comunicare şi am avut ocazia de a-mi cunoaşte mai bine colegii de muncă, de a ne apropia mai mult unul de altul şi de a forma o echipă mult mai puternică şi mai prietenoasă. Acesta a fost, într-adevăr, un team building croit pentru sufletul meu.
- Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014
© Adelina Anca F.
PS - Primul meu blog a fost: https://lifeandsoulofficialpage.blogspot.com/, insa dintr-o greseala l-am pierdut. A trebuit sa refac blogul de la zero, insa nu am vrut sa pierd comentariile. Astfel incat, las, mai jos, comentariile scrise, exact asa cum au fost (le-am copiat cu metoda copy - paste):
Buna,Ma numesc Bitu Mihai si vreau sa te anunt ca au inceput inscrierile pentru concursul organizat de Mediapress Advertising SRL cu premii in valoare de 900 euro ( Locul 1 – 500 euro, Locul 2 – 300 euro, Locul 3 – 100 euro) si am fi onorati sa te numeri printer participantii la concursul nostru.In data de 10 decembrie vom da startul pentru publicarea de articole, asa ca nu mai este mult timp in care sa te poti inscribe la concurs.Pentru ati putea creea cont, trebuie sa intri pe http://www.bloghub.ro , platforma dezvoltata de noi pentru a putea organiza concursuri pentru bloggeri cat mai corect si cu o jurizare cat mai transparenta.Te asteptam sa te inscrii ! Multumim !Bitu Mihai,SEO – Mediapress Advertising
Apreciază
Buna ziua,Multumesc pentru invitatia de a ma inscrie in concurs!Am inregsistrat blogul, astept confirmarea.O zi frumoasa!
Apreciază