Fiecare dintre noi îşi doreşte să ştie motivul pentru care este în viaţă…fiecare dintre noi aşteaptă, cu sufletul la gură, momentul în care va înţelege care îi este menirea…momentul în care va înţelege cum trebuie să îşi trăiască viaţa, pentru cine sau pentru ce trăieşte…momentul în care inima îi va şopti că, ceea ce face, va trebui să facă pentru totdeauna; pentru că inima ştie deja care îi este menirea omului ei. Ştie, dar nu are puterea de a-i spune. Inima trebuie să aştepte până când omul ei va cunoaşte sufletul sau lucrul ce îi este menit să îl aibă în pază. De abia acum, după ce omul a cunoscut (deseori, fără să îşi dea seama) motivul pentru care este în viaţă, inima poate să îl anunţe prin semne…începe să bată din ce în ce mai tare, îi oferă fiori, fericire, dorinţa de a se întoarce la sufletul sau lucrul ce trebuie să devină temelie pentru propria viaţă. Acum, după ce a primit toate aceste semne, omul ar trebui să înţeleagă că, în sfârşit, şi-a descoperit motivul pentru care trăieşte…ar trebui să înţeleagă că, de acum, fericirea va dăinui în viaţa lui, doar dacă va alege să meargă pe drumul găsit…doar dacă va avea curajul de a merge pe un nou drum…un drum croit, special, pentru el…
