Scrisoare către un om

 Dragă omule,

Pentru că ştiu că viaţa nu este, mereu, prietenoasă, pentru că ştiu ce înseamnă să nu ai şi pentru că îmi place să fac oamenii fericiţi, azi vreau să (îţi) fac un cadou. Azi, vreau să dăruiesc clipe dulci, pentru că ştiu că viaţa le-a dăruit multor oameni clipe amare…iar aceste clipe amare au fost mai multe decât clipele frumoase.

Sursa: Poza imi apartine 
©Adelina Anca F.

Magazinul vieţii

 Dacă viaţa s-ar putea cumpăra, mi-aş dori o felie de viaţă adevărată. Acea viaţă la care mulţi dintre noi am renunţat prea uşor. Acea viaţă ce, parcă, am uitat că o avem, am uitat că am primit-o, în dar, de la misteriosul Univers! 

Omagiu adus singurătăţii

 Sunt doar eu…doar eu, cu gândurile mele! 

Câteodată, îmi place compania singurătăţii…cu ea pot vorbi, pot râde, pot plânge, mă pot certa, îi pot spune orice, pentru că ştiu că nu se va supăra…ea doar mă va asculta, nu va râde de mine, ci cu mine…pe ea o pot jigni, atunci când vreau să mă descarc de cuvintele urâte ce au fost aruncate spre mine, străpungându-mă…pe ea o pot privi în ochi, pentru a-i spune tot ce mă deranjează la oamenii ce m-au dezamăgit de-a lungul timpului…doar ei îi pot spune orice, ei, singurătăţii ce mă vizitează, câteodată, ajutându-mă să mă descarc de tot răul din viaţa mea…

Azi însă, azi…îmi doresc doar să îi mulţumesc…îi mulţumesc pentru că mă ascultă aşa cum nimeni nu ar face-o, îi mulţumesc pentru că nu pleacă atunci când o jignesc, pentru că nu mă contrazice, pentru că, la rândul ei, nu mă jigneşte…îi mulţumesc pentru că are grijă de mine, pentru că îmi este psiholog, pentru că, doar în compania ei, eu mă pot descărca. 

De-a lungul timpului, am învăţat să apreciez această minunată prietenă – singurătatea – la adevărata ei importanţă! Am învăţat că doar singurătatea mă va asculta şi doar ea mă va ajuta să trec, cu adevărat, peste toate hopurile pe care viaţa mi le-a adus în cale.

Ori de câte ori mă simt nepunticioasă în faţa vieţii, ori de câte ori problemele mă apasă, fără să le găsesc vreo rezolvare, ori de câte ori am nevoie de un sfat pe care nu l-am primit de la apropiaţi, apelez la ajutorul singurătăţii. Ea vine imediat lângă mine, îmi mângâie lacrimile, îmi ascultă problema şi, atunci când mă vede epuizată dar liniştită, îmi dăruieşte sfatul de care am atâta nevoie…

Se spune că în singurătate omul cunoaşte adevăratele valori, acele valori spirituale după care ar trebui să ne călăuzim paşii în viaţă…însă consider că singurătatea trebuie să ne viziteze doar în anumite monente, în momentele de cumpănă, în care sufletul îi simte lipsa…cred cu tărie că oamenii nu sunt făcuţi pentru a fi singuri însă au nevoie, câteodată, de compania singurătăţii! 

Sursa poza: Google Images

Singurătatea are mult mai multe daruri decât acela de a ne asculta şi de a ne sfătui…singurătatea ne hrăneşte amintirile, aşa cum simte că sufletul nostru îi cere…amintirile frumoase revin atunci când sufletul are nevoie de fericire, iar amintirile urâte revin atunci când sufletul are nevoie de lacrimi…

Am învăţat că unii oameni au trecut prin viaţa noastră, lăsându-ne amintiri ce nu ne vor părăsi niciodată…şi chiar dacă acei oameni ne-au părăsit, ne vor rămâne amintirile  lor…amintiri ce nasc sentimente, zâmbete, lacrimi, cuvinte, clipe frumoase sau triste, mângâieri sau lovituri…de multe ori m-am întrebat dacă, atunci când suntem singuri, însă năpădiţi de toate aceste amintiri, mai suntem singuri cu adevărat? Oare, o dată cu amintirile ce năvălesc asupra noastră exact atunci când suntem singuri, nu simţim, lângă noi, şi omul ce ne-a tatuat această amintire, în suflet, pentru totdeauna?

Am observat că, atunci când îmi amintesc clipele, frumoase sau triste, petrecute cu anumiţi oameni, mă învăluie sentimente frumoase, fiori de fericire, zâmbete, mângâieri…sau, din contră, mă învăluie cuvinte grele, jigniri, lacrimi, suferinţă, lovituri, dezamăgiri, ochii aceia răi, ce mă priveau, parcă vrând să profite cât mai mult de slăbiciunea mea…în aceste momente, nu mai sunt singură! Sufletul meu este alături de acel om…undeva, în trecut…acolo unde amintirea a început să se înfiripe…dar corpul meu este în prezent, în compania singurătăţii ce mă priveşte neajutorată. Acum ea nu mă mai poate ajuta…singurătataea nu poate ajuta un corp năpădit de sentimentele sufletului ce a plecat în trecut…

Încet încet, după ce am retrăit amintirile ce mi-au invadat, fără să ceară voie, mintea şi sufletul, reuşesc să redevin în prezent, acolo unde singurătatea mă aşteaptă pentru a-mi fi mângâiere.

Am învăţat, de-a lungul timpului, să nu mă opun amintirilor ce mai trec, câteodată, prin mintea şi prin sufletul meu…am învăţat că amintirile revin cu un anumit scop…amintirile frumoase sunt chemate de către suflet, pentru că are nevoie de zâmbete, de fericire, de fiorii plăcerilor simple, iar amintirile urâte vin tot chemate de către propriul suflet, atunci când are nevoie de lacrimi, pentru a se descărca de tot răul ce l-a trăit. Sufletul, asemeni cerului, are nevoie să se descarce. Când sufletul plânge, e ca şi cum ar plânge cerul…numai că sufletul nu plânge cu lacrimi…sufletul plânge cu ceea ce îi rămâne după fiecare dezamăgire…sufletul plânge cu sânge…cu sângele rămas după fiecare dorinţă neâmplinită, iubire neâmpărtăşită, tristeţe, bătaie de joc, răutate…iar sângele cu care plânge sufletul este mai greu, mai rece, mai dureros şi mai sfâşietor decât lacrimile cerului… 

Sursa poza: Google Images

Fiecare om ar trebui să îşi găsească timp pentru el…timp petrecut cu singurătatea…timp pentru mărturisiri, pentru amintiri, pentru gândit, pentru sfătuit…

Din păcate, observ din ce în ce mai mulţi oameni care susţin că nu au timp pentru ei…nu au timp pentru a petrece timp de calitate cu ei înşişi. Au însă timp pentru calculator, pentru jocuri, pentru certuri interminabile, pentru jigniri, pentru a înşela, a minţi şi a strica…

Sper însă că, pe măsură ce timpul va trece, oamenii se vor trezi şi vor reânvăţa adevăratele valori omeneşti…vor învăţa să primească singurătatea în viaţa lor, pentru a petrece timp doar cu ea…vor învăţa să îşi reamintească, să retrăiască, să plângă sau să râdă, să se gândească sau să asculte, să citească sau să povestească…

Oamenii au nevoie de singurătate, pentru a redeveni oameni!

© Adelina Anca F

PS - Primul meu blog a fost: https://lifeandsoulofficialpage.blogspot.com/, insa dintr-o greseala l-am pierdut. A trebuit sa refac blogul de la zero, insa nu am vrut sa pierd comentariile. Astfel incat, las, mai jos, comentariile scrise, exact asa cum au fost (le-am copiat cu metoda copy - paste):

2 gânduri despre “Omagiu adus singurătăţii”

1. 

   Spunsieu

   Multora le e frica sa ramana singuri…cu ei insisi. Singuratatea li se pare apasatoare, poate nu suporta o anume auto-analiza. Mie nu mi-a fost niciodata frica de singuratate, numa plictisesc niciodata cu mine insami.

   Apreciază

    22ND DECEMBRIE 2013 LA 8:06 PM EDITARE

   RĂSPUNDE
2. 

   Adela Anca

   Recunosc, mie imi place singuratatea doar in…momentele cheie. In rest, ador sa am langa mine oamenii dragi si, in special, omul pe care il iubesc! 

   Apreciază

    22ND DECEMBRIE 2013 LA 9:30 PM EDITARE

Nu renunţa!

 Fiecare dintre noi îşi doreşte să ştie motivul pentru care este în viaţă…fiecare dintre noi aşteaptă, cu sufletul la gură, momentul în care va înţelege care îi este menirea…momentul în care va înţelege cum trebuie să îşi trăiască viaţa, pentru cine sau pentru ce trăieşte…momentul în care inima îi va şopti că, ceea ce face, va trebui să facă pentru totdeauna; pentru că inima ştie deja care îi este menirea omului ei. Ştie, dar nu are puterea de a-i spune. Inima trebuie să aştepte până când omul ei va cunoaşte sufletul sau lucrul ce îi este menit să îl aibă în pază. De abia acum, după ce omul a cunoscut (deseori, fără să îşi dea seama) motivul pentru care este în viaţă, inima poate să îl anunţe prin semne…începe să bată din ce în ce mai tare, îi oferă fiori, fericire, dorinţa de a se întoarce la sufletul sau lucrul ce trebuie să devină temelie pentru propria viaţă. Acum, după ce a primit toate aceste semne, omul ar trebui să înţeleagă că, în sfârşit, şi-a descoperit motivul pentru care trăieşte…ar trebui să înţeleagă că, de acum, fericirea va dăinui în viaţa lui, doar dacă va alege să meargă pe drumul găsit…doar dacă va avea curajul de a merge pe un nou drum…un drum croit, special, pentru el…

Datoria omului

 Înainte de a citi, vin în faţa ta cu rugămintea de a asculta melodia „My way”, de mai jos. Pe fundalul acestei melodii am scris articolul şi, pe fundalul acestei minunate melodii, am simţit cum sunt învăluită de linişte sufletească. Sunt convinsă că, dacă vei citi articolul pe fundalul acestei melodii, momentul lecturării ţi se va părea mult mai liniştitor. 

Andre Rieux - My Way

Strigăt mut de ajutor

 De câte ori ai simţit cum aceia pe care îi considerai prieteni, s-au îndepărtat de tine atunci când ţi-a fost mai greu şi au ales să îţi fie alături doar atunci când viaţa ta a fost înfloritoare, doar atunci când ţi-a fost bine?

Învaţă să dăruieşti!

 Zâmbeşte, bucură-te, trăieşte, dăruieşte…

…dăruieşte un zâmbet omului care nu mai are puterea de a plânge;

…dăruieşte o mângâiere omului care a uitat de puterea binefăcătoare a unei alinări;

…dăruieşte un cuvânt de mulţumire omului care ţi-a fost alături în momentele grele;

…dăruieşte o parte din timpul tău omului care simte nevoia să (îţi) vorbească;

…dăruieşte ajutor omului care nu mai are puterea de a merge mai departe;

…dăruieşte încredere omului care nu mai crede în propria persoană;

…dăruieşte speranţă omului care a trecut prin multe greutăţi;

…dăruieşte prietenie omului care a rămas singur în această lume;

…dăruieşte iubire omului care îţi dăruieşte un zâmbet, o mângâiere, un cuvânt de mulţumire, o parte din timpul lui, ajutor, încredere, speranţă şi prietenie!

„Dragostea vindecă oameni – pe cei care o dăruiesc, dar şi pe cei care o primesc.„

(Karl Menninger)

Sursa poza: Google Images

© Adelina Anca F.

PS - Primul meu blog a fost: https://lifeandsoulofficialpage.blogspot.com/, insa dintr-o greseala l-am pierdut. A trebuit sa refac blogul de la zero, insa nu am vrut sa pierd comentariile. Astfel incat, las, mai jos, comentariile scrise, exact asa cum au fost (le-am copiat cu metoda copy - paste):

6 gânduri despre “Învaţă să dăruieşti!”

1. 

   Raj Brahma

   DAAAAA SUUPERB,SUPERB!….FELICITARI!……

   Apreciază

    13TH IULIE 2013 LA 2:31 PM EDITARE

   RĂSPUNDE
2. 

   Ralu

   Foarte frumos spus! Sentimentele dăruite nu costă nimic, nu se epuizează, și cumva se pare că au efect în ambele sensuri. 

   Apreciază

    16TH IULIE 2013 LA 11:45 AM EDITARE

   RĂSPUNDE
3. 

   Adela Anca

   Asa e, Ralu. Ne suntem datori, unii altora, cu un zambet, cu un gand frumos, cu prietenie, cu iubire, cu timp…ne suntem datori sa ne ajutam. Doar asa aratam ca suntem oameni…

   Apreciază

    16TH IULIE 2013 LA 6:35 PM EDITARE

   RĂSPUNDE
4. 

   rusoaica

   ce mult ne asemănăm noi două! :)parcă aș fi scris eu însămi postarea asta..cu singura deosebire că aș fi adăugat și îmbrățișările. Sunt dantelă pentru suflet 

   Apreciază

    24TH IULIE 2013 LA 7:49 PM EDITARE

   RĂSPUNDE
5. 

   Gio

   Sensibil…Nu te costa nimic sa daruiesti toate astea…Nu te costa nimic sa opresti putin din timpul tau pentru altcineva:)Oricum nu il poti opri,dar dupa cum spuneai si tu,trebuie sa ne facem aliati cu el si sa trecem peste probleme cu ajutorul lui.Caci timpul ne vindeca sufletele…E o vorba: "Talent mare,suflet mare"dar eu o remodelez putin si spun: E talent rar sa ai suflet mare:)Frumos blog ai tu,mai,suflete!:DFrumos tare…

   Apreciază

    24TH IULIE 2013 LA 9:57 PM EDITARE

   RĂSPUNDE
6. 

   Adela Anca

   Rusoaica, ai amre draptate! Bratisarile ar fi trebuit sa fie la loc de cinste in text. Din pacate, le-am omis.Gio, multumesc pentru aprecieri! Am citit cu mare drag randurile lasate de tine! Va imbratisez cu drag!

   Apreciază

    25TH IULIE 2013 LA 3:49 PM EDITARE

Personajul din oglindă

 Mă uit în oglindă; încerc să rup bariera dintre cele două personaje care există acum. Îndrept uşor mâna înspre oglindă, parcă încercând să fac cunoştinţă cu persoana din faţa mea…Mă uit în oglindă şi încerc să mă recunsc. 

Pe aripile iubirii

 Pe aripile iubirii se frânge ușor

Inima - cu al său dor!

O lacrimă ce cade din cerul înstelat

Apare pentru mine ca un cald sărutat.

Umbra ce se plimbă furioasă în parc

A fost cândva o floare -

Acum...nu mai apare!

Hoinărește singur, prin lume, plin de ură

Un om... 

...Al cărui suflet s-a rătăcit.

Te caută pe tine!

O rază ce-i aduci sclipire,

O floare ce-i dai fericire,

Ființa ce-i dai o fărâmă de sclipire!

Sursa: Poza imi apartine 
©Adelina Anca F.

Adelina Anca F.