Ţin minte ca şi când ar fi fost ieri. Doar că s–a întâmplat acum aproape trei săptămâni. Era seara. Mă întorceam, fericită şi împlinită, de la serviciu. Deşi ceasul arăta ora 21:00, era destul de multă gălăgie – de, ca în oraş…
În ciuda gălăgiei, eu îmi vedeam de drumul meu, focusându-mă pe frumuseţea naturii. Dintr-o dată, ceva s-a întâmplat: mi-am dat seama că în sufletul meu era atâta linişte, încât nici măcar nu mai băgam de seamă gălăgia din jurul meu. Mergeam (ba nu, pluteam, pur şi simplu!); şi liniştea din sufletul meu parcă se răsfrângea, ca un scut, de jur împrejurul meu. În acele clipe, nimic nu mă mai putea speria sau supăra; sau deranja!
 |
| Sursă poză: Google Images |
Ţin minte că mă uitam în jurul meu şi mă bucuram de linişte. Îmi umpleam ochii cu frumuseţea naturii, a copiilor, a cerului şi a păsărilor. Îmi simţeam sufletul atât de…familiar, încât…ceva, în acele clipe, s-a mai întâmplat…
…deşi îmi place să merg pe jos, în acea magică seară am ales să aştept autobuzul. Vroiam să privesc, liniştită, cerul şi natura. În sufletul meu domnea aceeaşi binecuvântată linişte; în sufletul şi în jurul meu. Privind copacii din faţa mea, am observat cum îşi leagănă crengile şi frunzele. Ciudat este că vântul nu bătea. Însă crengile copacilor se legănau, parcă dorind să îmi şoptească ceva.
Am privit peisajul îndelung, ştiind că acesta a fost motivul pentru care am simţit că vreau să aştept autobuzulul – copacii vroiau să îmi arate că nimic nu este întâmplător. Şi că, în lumea asta, magia există. Trebuie doar să ai ochi ca să vezi.
 |
| Sursă poză: Google Images |
Fundătureanu Adelina Anca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu