De-a lungul timpului, am cunoscut oameni cu sufletul mult prea încărcat de greutăţi, dar care gasesc, încă, puterea de a zâmbi. Am cunoscut şi oameni cu probleme normale; probleme nici grave, dar nici uşoare…din păcate, tocmai aceşti oameni uită să zâmbească, uită că au doar o singură viaţă pe care trebuie să o trăiasca cu tot ceea ce le aduce în cale, uită de micile bucurii ale vieţii şi îşi plâng de milă oricui este dispus să îi asculte. Recunosc că din cea de-a doua categorie făceam şi eu parte. Credeam că dacă îmi spun, iar şi iar, problemele cunoscuţilor, mă pot descărca şi mă pot simţi mai bine. În timp însă, am realizat că tot ce reuşeam să fac prin acest comportament, era să transmit toată încărcătura mea negativă persoanelor dragi sau cunoscuţilor şi, spre uimirea mea, nu reuşeam nici eu să mă simt mai bine. Eram tot supărată, tot îngândurată, tot dezamăgită…Observam că, de la fata ce avea mereu zâmbetul pe buze, ajunsesem să nu mai pot zâmbi!
Ştiam că trebuie să mă schimb, însă nu găseam puterea de a face acest pas…până când, într-o zi, viaţa mi-a adus în cale oameni cu o vârstă asemănătoare mie, dar cu probleme la care nici nu m-aş fi gândit că le poate avea un om…am cunoscut, astfel, oameni care şi-au deschis sufletul în faţa mea, oameni cu poveşti de viaţă necrezut de grele şi de încărcate, oameni care au avut puterea să o ia, din noi şi din nou, de la început, oameni care au pierdut tot după ani de muncă asiduă, oameni care, încă, aveau puterea de a zâmbi, de a glumi, de a se bucura de frumuseţea vieţii, de lucrurile simple, dar frumoase!
 |
| Sursa poza: Google Images. Textul e adaugat de mine. |
Oameni care, observând că eram tristă mai tot timpul, m-au rugat să le spun oful meu. Oameni care m-au ascultat răbdători, iar apoi m-au sfătuit, au încercat să îmi ridice moralul şi să îmi readucă zâmbetul pe buze. Oameni care, pentru a-mi arăta că viaţa este frumoasă oricum, mi-au spus: „Ştii câte probleme am eu? Nici nu îţi poţi imagina. Şi, încă, îmi găsesc puterea de a zâmbi. Zâmbesc şi împart zâmbete…pentru oamenii care nu mai ştiu să zâmbească!”
Oameni care mi-au spus povestea lor de viaţă, doar pentru a mă ajuta să îmi dau seama că există şi probleme mai grave decât ale mele şi că exista oameni cu astfel de probleme, dar care reuşesc să trăiască, aşa cum pot ei mai frumos şi mai optimist, viaţa ce le-a fost hărăzită.
Oameni care mi-au dat o lecţie de viaţă pe care nu o voi uita niciodată şi pe care o voi da, la rândul meu, persoanelor care sunt în situaţia în care am fost, şi eu, cândva…
Oameni de la care am învăţat că zâmbetul este cea mai puternică armă pentru a lupta împotriva problemelor ce se ivesc pe drumul vieţii.
 |
| Sursa poza: Google Images |
Am înţeles, în timp, că sunt datoare să ofer zâmbete oamenilor care nu mai au puterea de a zâmbi, oamenilor care nu mai au nici măcar puterea de a plânge; pentru sufletul acestor oameni, un zâmbet poate fi un cadou binecuvântat, un cadou care să îi încarce cu emoţii pozitive, cu o sclipire de fericire, cu căldură în inimă, cu licăriri de speranţă în ochi…
Am învăţat să zâmbesc pentru mine, dar şi pentru persoanele dragi sufletului meu, pentru cunoscuţi sau pentru oameni pe care îi văd pentru prima dată.
De-a lungul timpului, am cules zâmbete primite de la oameni, le-am păstrat în cufărul sufletului meu, alături de cele mai frumoase amintiri, amintiri ce au avut puterea de a păstra zâmbetele frumoase, strălucitoare, curate, luminate, neatinse de rău, de urât, sau de tristeţe.
Am primit tot felul de zâmbete; pe unele le-am crescut sau le-am înfrumuseţat, iar pe altele le-am păstrat exact aşa cum le-am primit. Le-am adăpostit în sufletul meu şi am făcut buchete de zâmbete. Buchete pe care le-am dăruit, unul câte unul, oamenilor care aveau nevoie. Buchete care, o dată dăruite, au născut un zâmbet nou, primit de la persoana căreia i-am oferit buchetul de zâmbete.
Învaţă să zâmbeşti, chiar dacă îţi este greu. Priveşte-te în oglindă, zâmbeşte-ţi, vorbeşte cu tine, spune-ţi că va fi bine, dar încearcă să îi încarci cât mai puţin pe ceilalţi oameni cu problemele pe care le ai…sunt de părere că este normal şi omenesc să ne spunem, unii altora, oful, însă trebuie să învăţăm când să ne oprim…
 |
| Sursa poza: Google Images |
© Adelina Anca F.
PS - Primul meu blog a fost: https://lifeandsoulofficialpage.blogspot.com/, insa dintr-o greseala l-am pierdut. A trebuit sa refac blogul de la zero, insa nu am vrut sa pierd comentariile. Astfel incat, las, mai jos, comentariile scrise, exact asa cum au fost (le-am copiat cu metoda copy - paste):
Si eu am trecut prin experiente care m-au marcat dar am invatat sa zambesc oricat mi-ar fi de greu si sa nu ma plang iar cei apropiati ma admira pentru asta.
Apreciază
Intr-adevar, oamenii care reusesc ceea ce ai resit tu, sunt de admirat! Eu inca invat sa fac acest lucru, insa am facut un pas important in aceasta directie. Atunci cand incep sa ma plang, nu continui la nesfarsit si nu ma plang tuturor. Le spun, pe scurt, ofurile, persoanelor apropiate, apoi aleg sa le ascult si lor problemele…oricat simt nevoie sa imi vorbeasca…de multe ori, ascultand, realizez ca problemele mele sunt ceva mai minore…
Apreciază
Sincer, eu cam fug de cei care ma coplesesc cu problemele lor. Nu vreau sa ma incarc cu energia aceea negativa. Toti avem probleme dar trebuie sa fim un pic discreti.
Apreciază
Ai dreptate. Incearca sa n ufugi de acesti oameni, ci sa ii indrepti spre directia corecta, explicand-le, frumos, ca nu este bine sa se planga mereu…:)
Apreciază
Foarte frumos ai scris.Îmi place cum ai aranjat toate cuvintele, cuvinte ce au venit din suflet.Iar ceea ce ai spus este într-adevăr adevărat.Uneori trebuie să învățăm și să avem tăria să răzbatem problemele noastre fără să spunem tuturor, fiindcă acest lucru ne arată cât suntem de puternici și chiar ocrotitori cu cei din jurul nostru,uneori.
Apreciază
Multumesc, Alex, pentru cuvintele frumoase. Asa este, pana la urma suntem ocrotirori cu cei dragi noua. Trebuie sa invatam sa pastram un echilibru intre cat timp vorbim noi despre ceea ce ne doare (pana la urma suntem oamni si trebuie sa comunicam) si intre cat vorbeste cel din fata noastra…trebuie sa invatam sa ascultam in mod activ.
Apreciază