De-a lungul timpului, am cunoscut oameni cu sufletul mult prea încărcat de greutăţi, dar care gasesc, încă, puterea de a zâmbi. Am cunoscut şi oameni cu probleme normale; probleme nici grave, dar nici uşoare…din păcate, tocmai aceşti oameni uită să zâmbească, uită că au doar o singură viaţă pe care trebuie să o trăiasca cu tot ceea ce le aduce în cale, uită de micile bucurii ale vieţii şi îşi plâng de milă oricui este dispus să îi asculte. Recunosc că din cea de-a doua categorie făceam şi eu parte. Credeam că dacă îmi spun, iar şi iar, problemele cunoscuţilor, mă pot descărca şi mă pot simţi mai bine. În timp însă, am realizat că tot ce reuşeam să fac prin acest comportament, era să transmit toată încărcătura mea negativă persoanelor dragi sau cunoscuţilor şi, spre uimirea mea, nu reuşeam nici eu să mă simt mai bine. Eram tot supărată, tot îngândurată, tot dezamăgită…Observam că, de la fata ce avea mereu zâmbetul pe buze, ajunsesem să nu mai pot zâmbi!
