Elevii de azi sunt adulţii de mâine!

 Copiii ar trebui să fie cel mai frumos rod al iubirii dintre doi îndrăgostiţi. Copiii ar trebui să fie binecuvântare, dorinţă, frumuseţe, lumină, speranţă. Din păcate, văd tot mai des copii ce ajung pe lume fără să fie doriţi, fără să fie rod al iubirii şi, ceea ce este şi mai rău, există atâţia copii părăsiţi…!

Atunci când doi oameni vor să devină părinţi, trebuie ca, mai întâi, să fie suficient de maturi, trebuie să îşi dorească acel copil, trebuie să fie siguri că îi pot dărui copilului iubire, fericire, un mediu propice pentru a se dezvolta atât fizic cât şi psihic. Atunci când doi oameni îşi doresc un copil, trebuie să îi poată oferi un cămin, o familie. Trebuie să îl poată învăţa diferenţa dintre bine şi rău şi, nu în ultimul rând, trebuie să fie capabili să îi croiască acelui copil „aripi” cu care trebuie învăţat să „zboare”! „Aripi” croite prin lecţii frumoase de viaţă, prin puterea părinţilor de a fi lângă copil atunci când are nevoie, de a-l învăţa ce înseamnă bunătatea, ajutorul, speranţa, dorinţa de a realiza ceea ce îşi doreşte, fără a răni pe nimeni…

Sursa poza: Edukid

Cultură, oameni, emoţii - într-un cuvânt, TEATRU!

Ori de câte ori merg la teatru, îmi place să mă bucur de fiecare moment. Îmi place să râd şi să plâng o dată cu actorii, îmi place să mă imaginez ca făcând parte din acea poveste, dar cel mai mult îmi ajung la suflet aplauzele de final, aplauze încărcate cu emoţii, cu fericire, cu energie, cu pasiune, cu veneraţie pentru actori. 

Îmi amintesc că, atunci când eram micuţă, adoram să îmi imaginez diverse scenarii, pe care  le puneam "în scenă" - scena fiind camera mea. Spectatorii erau păpuşile, pentru care realizam bilete de intrare în micuţul meu "teatru". Actorii...deşi eu gândeam scenariul pentru doi actori, în "teatrul" meu jucam doar eu; eu, pentru două personaje. Şi îmi plăcea enorm! Îmi aduc aminte că repetam până când scena ieşea aşa cum îmi doream. La sfârştul fiecărei piese de teatru, îmi doream ca păpuşile să mă aplaude, îmi doream să fac reverenţe şi să primesc flori, felicitări şi aplauze zgomotoase...însă, de fiecare dată, ajungeam să mă aplaud doar eu. Acest joc al teatrului l-am jucat ani de zile, atunci când învăţam în şcoala generală...

MAREA – dragostea mea!

 Iubesc marea! ADOR marea. Îmi doresc ca în fiecare dimineaţă să admir răsăritul şi să vorbesc cu marea…să îi spun speranţele mele, fericirile şi tristeţile mele; îmi doresc să râd şi să plâng cu marea, să fiu liniştită atunci când şi ea e liniştită, să fiu lângă ea atunci când este mânioasă. Îmi doresc să îmi închei fiecare zi plimbându-mă, pe ţărmul mării, cu persoana dragă sufletului meu. Îmi doresc să umblu, cu picioarele goale, pe nisip; să admir cum, clipă de clipă, marea se uneşte cu nisipul…

Sursa poza: arhiva proprie

Echilibrul interior oglindeşte frumuseţea exterioară

 O dată cu venirea primăverii, mi-am propus să redescopăr bucuriile mărunte din viaţa de zi cu zi, ce au menirea de a ne transpune într-o altă lume…o lume mai frumoasă, mai sensibilă, mai plină de iubire, de armonie şi de frumos. 

Pentru că iarna obişnuiesc să merg cu mijloacele de transport în comun, primăvara îmi place să profit cât mai mult de razele călduţe ale soarelui, de spectacolul ce ni-l oferă natura, reînviind, puţin câte puţin, cu fiecare zi ce trece. Primăvara îmi place foarte mult să merg pe jos şi, atunci când pot, ador să mă plimb în parc; în orice parc în care natura a pictat cel mai frumos tablou.

Într-o zi, pe când mă plimbam în parc, bucurându-mă de superba privelişte, am observat o bătrânică ce hrănea păsările. Era atât de frumos…! Porumbeii şi vrăbiuţele parcă dansau în jurul bătrânei, mulţumindu-i pentru mâncarea dăruită. Lângă bătrânică stătea o fată ce, mai târziu, am aflat că avea doar două zeci de ani. 
Mânată de un imbold ieşit din comun, am trecut prin faţa lor şi am observat, uimită, că fata avea în mână o foaie pe care scria: „Suntem mamă şi fiică. Viaţa nu a fost uşoară pentru noi. Deseori am fost uitate de noroc, însă vrem să ajutăm cât de mult putem. Nu vă cerem bani, vă cerem doar o bucată de pâine, pentru păsări, pentru animalele şi pentru oamenii ce trăiesc pe stradă…„. Am citit şi nu îmi venea să cred! Nu am mai întâlnit astfel de oameni până acum…nu ştiam ce să fac, mă uitam când la bătrână, când la fată, când la foaie…

Doctorul zâmbetelor

 Astăzi este o zi specială…o zi în care îmi doresc, pur şi simplu, să fac cadouri. Îmi doresc să văd născându-se zâmbete, îmi doresc ca cei dragi mie să emane fericire, linişte sufletească, frumuseţe interioară. 

Astăzi va fi o zi de sărbătoare…sărbătoarea zâmbetelor; sărbătoarea fericirii; sărbătoarea iubirii de orice fel! Pentru că noi, oamenii, putem iubi în multe feluri! Iubim pasional, iubim prieteneşte, iubim suflete, iubim trupuri, iubim plante, iubim cerul şi pământul, ploaia şi soarele, curcubeul, fulgerele, tunetele, iubim lacrimile, iubim zâmbetele…pur şi simplu, iubim!

Dorinţele pot deveni realitate!

 Încă din copilărie, am fost atrasă de oameni, de comunciare, de gesturi, de mimică…încă de mică, atunci când cineva mă întreba ce vreau să devin când voi creşte, eu spuneam că vreau să devin psiholog. 

Povestea unui pui de caşcaval

 Nu demult, într-un superb sat de la munte, trăia o familie tare frumoasă…tata, mama şi copiii. Cei doi soţi aveau doi copii ce le erau mai dragi decât propria lor viaţă: aveau o fată şi un băiat.