O dată cu venirea primăverii, mi-am propus să redescopăr bucuriile mărunte din viaţa de zi cu zi, ce au menirea de a ne transpune într-o altă lume…o lume mai frumoasă, mai sensibilă, mai plină de iubire, de armonie şi de frumos.
Pentru că iarna obişnuiesc să merg cu mijloacele de transport în comun, primăvara îmi place să profit cât mai mult de razele călduţe ale soarelui, de spectacolul ce ni-l oferă natura, reînviind, puţin câte puţin, cu fiecare zi ce trece. Primăvara îmi place foarte mult să merg pe jos şi, atunci când pot, ador să mă plimb în parc; în orice parc în care natura a pictat cel mai frumos tablou.
Într-o zi, pe când mă plimbam în parc, bucurându-mă de superba privelişte, am observat o bătrânică ce hrănea păsările. Era atât de frumos…! Porumbeii şi vrăbiuţele parcă dansau în jurul bătrânei, mulţumindu-i pentru mâncarea dăruită. Lângă bătrânică stătea o fată ce, mai târziu, am aflat că avea doar două zeci de ani.
Mânată de un imbold ieşit din comun, am trecut prin faţa lor şi am observat, uimită, că fata avea în mână o foaie pe care scria: „Suntem mamă şi fiică. Viaţa nu a fost uşoară pentru noi. Deseori am fost uitate de noroc, însă vrem să ajutăm cât de mult putem. Nu vă cerem bani, vă cerem doar o bucată de pâine, pentru păsări, pentru animalele şi pentru oamenii ce trăiesc pe stradă…„. Am citit şi nu îmi venea să cred! Nu am mai întâlnit astfel de oameni până acum…nu ştiam ce să fac, mă uitam când la bătrână, când la fată, când la foaie…
