Din tăcere spre curaj: povestea unei adolescente care și-a găsit vocea

Am crescut într-un colț de lume unde absența părinților era o constantă. Când eram mică, nu prea înțelegeam ce înseamnă "acasă". Crescută de bunica și mătușa mea, într-o lume în care părinții mei erau absenți, am învățat repede că unele lipsuri nu se spun cu voce tare. Ele doar…dor.

Bunica și mătușa mea m-au crescut și au făcut ce au putut. Mi-au dat un acoperiș și mâncare pe masă. Dar nu am simțit niciodată că am o familie adevărată. Lipsa mamei și a tatălui a lăsat goluri pe care nimeni nu le putea umple. Nu știam cum e să-mi spună cineva că sunt valoroasă. Că merit. Că sunt iubită.

Așa că am crescut în tăcere. Cu întrebări îngropate. Cu vise reprimate. Cu o tristețe pe care n-am știut niciodată cum s-o explic.

Am fost o tăcere în banca din spate. Apoi, am învățat să exist.

La școală, eram "fata aceea". Cea care nu se aranja. Cea care nu avea haine cool. Cea care nu știa să-și prindă părul într-un mod "drăguț". Nu pentru că nu voiam, ci pentru că nimeni nu m-a învățat. Și nici nu-mi ardea de asta. Aveam alte griji. Alte răni. Nu înțelegeam de ce aspectul exterior părea mai important decât sufletul.

Colegii mei nu știau povestea din spatele ochilor mei obosiți. Dar își băteau joc. Zi de zi. Glume, porecle, râsete. Eu tăceam. Uneori, plângeam pe ascuns. Alteori, doar mă închideam în mine. Școala ajunsese să doară. Să o urăsc. Eram doar un nume în catalog, o prezență într-o bancă. Nimic mai mult. 

Ei râdeau de mine. Eram etichetată, marginalizată și batjocorită pentru că nu mă conformam standardelor lor de "frumusețe". Mergeam la școală cu inima grea, știind că voi fi din nou ținta glumelor și a comentariilor răutăcioase. Plângeam acasă, simțindu-mă invizibilă și neînțeleasă.

Nimeni nu ar trebui să meargă la școală cu frică în piept. Și totuși, pentru o mare parte din anii mei de gimnaziu, exact așa a fost.

Mergeam în fiecare dimineață cu inima cât un purice. Pentru că acolo primeam în fiecare zi o lecție dureroasă: că nu sunt "destul". Am fost un copil tăcut, timid, cu sufletul zdrențuit de bullying și cu o inimă care bătea, în fiecare pauză, a panică. Țin minte că nici măcar nu ieșeam din bancă. Stăteam acolo, speriată să vorbesc cu oricine. Nu vroiam să dau cu ochii de colegii mei, pur și simplu îi uram și mă detestam și pe mine. Profesorii? Nu au observat nimic ciudat sau...nu îi interesa? Ei doar vroiau că noi să știm materia perfect! Mă uitam în jos când intram în clasă. Tăceam ca să nu dau ocazia altora să râdă. Plângeam acasă. Mult. Batjocura, cuvintele grele, râsetele, privirile care mă dezbrăcau de orice strop de încredere – toate au devenit rutina mea zilnică. Nu voiam să mai merg la școală. Plângeam în fiecare seară și mă rugam să se termine mai repede o zi care nici nu începuse.

Și, ca și cum n-ar fi fost de-ajuns, sistemul îmi cerea să învăț mult, constant, mecanic – materie peste materie, fără niciun sens. Nimeni nu m-a întrebat ce-mi place. Nimeni nu m-a întrebat ce visez. Nimeni n-a întrebat dacă sunt bine. Eu visam doar să scriu. Nu mă atrăgea matematica, ci adoram doar să înșir cuvinte pe hârtie. Să filosofez. Îmi plăcea să admir natura și să o descriu. Să plâng și să îmi aștern durerile în caietul meu. Dar nu puteam face asta la școală!

Așa mi-am pierdut vocea. Încet, în tăcere, în fiecare bancă unde m-am simțit invizibilă.

Aș vrea să spun că profesorii m-au salvat. Dar n-au făcut-o. Unii nici nu vedeau. Alții întorceau privirea. Educația formală, cu toate manualele ei, nu m-a învățat cum să mă apăr, cum să-mi găsesc vocea, cum să-mi reconstruiesc încrederea.

Așa am ajuns să urăsc școala. Să mă simt străină acolo.

Și mai era ceva: tonele de materie. Informații care curgeau peste mine ca un val, fără nicio legătură cu viața mea reală. Învățam pentru note, nu pentru mine. Pentru teste, nu pentru suflet.

O lumină timidă în liceu.

Ani mai târziu, în liceu, am început să respir puțin. Să văd că nu toți oamenii sunt răi. Că există și profesori care vor să mă asculte. Că există și colegi care nu râd, ci mă privesc cu empatie. Acolo am început, cu greu, să vorbesc, să recîștig încrederea în oameni și să îmi fac prieteni. Am întâlnit colegi care m-au ascultat, profesori care nu m-au grăbit să fiu altcineva. Dar rănile nu dispar ușor. Când ți se repetă ani întregi că nu contezi, începi să crezi. Și totuși, în mine, mocnea ceva: dorința de a mă regăsi. De a construi ceva care să aibă sens pentru mine, nu doar pentru sistem.. Dar rănile din trecut erau încă proaspete. Duceam, cu mine, durerea și tăcerea anilor trecuți. Atunci, în liceu, am început să scriu pe blog. Și am scris poezii, texte în care îmi vărsam durerea. Așa, am inceput să mă vindec, să mă cunosc cu adevărat, să înțeleg cine sunt, ce vreau de la viață și ce îmi place, cu adevărat, să fac.

Școala îmi cerea în continuare să memorez pagini întregi. Să iau note. Să nu greșesc. Dar nu mă învăța nimeni cum să am încredere în mine. Cum să iau decizii. Cum să transform o durere într-o idee. Un vis. O direcție. Simțeam că sistemul educațional nu mă pregătea pentru viață, ci doar pentru a memora informații fără sens. Nu învățam despre empatie, asumarea riscurilor sau cum să-mi descopăr pasiunile.

Când ai fost ultima dată întrebat/ă ce visuri ai?

Nu ce notă ai luat. Nu ce liceu ai ales. Nu ce meserie îți va aduce "siguranță". Ci ce vis ai. Ce foc îți arde în piept. Ce idee te ține treaz noaptea.

În clasele noastre, ecourile acestor întrebări sunt rare. Băncile știu totul despre formule și cronologii, dar uită să întrebe: "Cine vrei să fii cu adevărat?"

Educația noastră, deși cu intenții bune, rămâne adesea un monolog. Profesorul vorbește, elevul notează. Examenul e scopul. Creativitatea devine zgomot de fond.

Dar, undeva, într-un colț al internetului, s-a aprins o lumină. O comunitate. O chemare.

Tribul Antreprenorilor...

O mână întinsă adolescenților între 14 și 20 de ani. Un tânăr ajutat. O dorință împlinită. Un vis realizat.

Prin platforma de înscriere din această minunată comunitate de antreprenori, am pășit într-un univers unde ideile mele erau ascultate, iar vocea mea conta.

Sursa poza: www.tribulantreprenorilor.ro

Aici, am învățat că nu trebuie să fiu perfectă pentru a avea valoare. Am descoperit puterea networking-ului digital și importanța sprijinului reciproc. Mentorii m-au încurajat să-mi urmez pasiunile, să-mi dezvolt gândirea critică și să cred în mine.

Această experiență m-a transformat. Am trecut de la a fi o adolescentă tăcută și nesigură la o tânără curajoasă, pregătită să-și construiască propriul drum. Am învățat că educația nu trebuie să fie doar despre note și materii, ci despre dezvoltare personală, empatie și descoperirea sinelui.

Tribul Antreprenorilor mi-a oferit șansa de a mă regăsi și de a crește într-un mediu care valorizează autenticitatea și inovația. Este timpul pentru o revoluție educațională care să încurajeze visurile, să dezvolte gândirea critică și să inspire tinerii să devină creatorii viitorului.

Sursa poza: www.tribulantreprenorilor.ro

Comunitatea care dă sens și aripi.

Tribul Antreprenorilor nu este doar o platformă. Este o familie extinsă. Este o rețea de mentori care aleg să investească timp și suflet în următoarea generație. Este un loc în care ideile iau formă și visurile nu mai sunt ridiculizate.

Pentru adolescenți, accesul este gratuit. Nu trebuie decât să ai curajul să spui: "Vreau mai mult. Vreau să învăț altfel."

Acolo, un tânăr învață ce înseamnă să-și susțină ideea în fața unui grup. Învață să fie deschis la feedback. Învață că greșelile nu sunt rușini, ci trepte.

Aici am învățat să fiu.

În Trib, nu m-a întrebat nimeni ce notă am luat la istorie. Ci ce mă pasionează. Nu mi s-a spus că nu știu suficient, ci că pot învăța oricând. Nu m-a judecat nimeni pentru cum arătam. Ci m-au întrebat ce vis am.

Am ascultat povești de viață de la antreprenori care au dat faliment și au luat-o de la capăt. Am înțeles că a greși nu e un capăt de lume. Că vulnerabilitatea e o forță, nu e o rușine. Că pot crea. Pot construi. Pot fi parte din ceva mai mare decât fricile mele.

Mentorii din Trib mi-au arătat că nu sunt singură. Că, oricât de întunecat a fost trecutul meu, pot aprinde o lumină. Că pot transforma durerea în înțelepciune. Tăcerea în curaj. Ideile în acțiune. Că pot scrie cu patimă și pot schimba vieți. Pot inspira lumea. Pot ajuta, așa cum mereu mi-am dorit.

De ce trebuie o revoluție educațională?

Pentru că adolescenții noștri cresc cu o educație care îi pregătește pentru trecut, nu pentru viitor.
Pentru că școala, în forma ei clasică, rareori învață copiii:

• cum să își asume un risc calculat;

• cum să transforme o idee într-un plan;

• cum să cadă și să se ridice;

• cum să lucreze în echipă, să inspire, să conducă, să creeze.

Antreprenoriatul nu e despre a deschide o firmă. Este despre a-ți regăsi vocea. Despre a avea încredere că, oricât de tânăr ai fi, lumea poate fi modelată de ideea ta. Este despre autonomie, responsabilitate și gândire critică – exact ceea ce lipsește din orele de dirigenție.

Pentru că în clasele noastre există tineri care suferă în tăcere. Pentru că programa uită să predea empatie. Pentru că se pune accent pe cât știi, nu pe cine ești.

Și mai ales, pentru că prea mulți adolescenți pleacă de la ore cu senzația că n-au contat. Educația tradițională m-a învățat să tac. Să stau în banca mea. Să fiu "cuminte". Dar educația antreprenorială m-a învățat să vorbesc. Să gândesc liber. Să construiesc. Să greșesc. Să mă ridic.

Și știu că nu sunt singură. Sunt mii de adolescenți care simt că nu au loc în sistem. Care nu au părinți. Care duc lupte interioare în tăcere. Care au fost răniți. Răniți în bănci de clasă. În curtea școlii. Acasă.

Pentru ei – pentru voi – există Tribul Antreprenorilor.

E locul în care ne recâștigăm vocea. În care nu suntem definiți de trecut, ci inspirați de viitor.

Unde creăm împreună. Unde greșim împreună. Unde învățăm, împreună.

Scriu aceste rânduri cu emoție. Pentru că știu că acolo, undeva, e un copil, așa cum fost și eu. Care plânge în tăcere. Care se simte mic și nevăzut. Care simte că nu e suficient.

Dar tu ești. Ești destul. Ești valoros. Ai în tine o forță mai mare decât tot ce ți s-a spus vreodată!

Ce lipsește din educația formală?
Curajul. Îndrăzneala de a gândi altfel. Conectarea cu realitatea economică. Mai ales lipsa mentoratului – acei oameni care să-ți spună: "Și eu am fost ca tine. Și se poate!"
Prin networking trib, tinerii capătă acces nu doar la povești de succes, ci și la provocările din culisele unei afaceri. Și atunci încep să înțeleagă: a fi antreprenor nu e despre bani, ci despre impact, despre viziune, despre a construi ceva ce contează.

Viitorul nu se învață din cărți, ci se creează!
De aceea avem nevoie de o revoluție educațională. Una care să scoată tinerii din bănci și să-i aducă în fața realității. Care să le spună că nu trebuie să aștepte "după facultate" ca să înceapă ceva. Revoluția începe acum, și începe cu noi toți!

Mentoratul – antidotul tăcerii.

Câți dintre noi am fi fost altfel dacă, la 15 ani, cineva ne-ar fi spus:
"Eu am fost ca tine. Și se poate! Vino să-ți arăt cum."
Aceasta este forța mentoratului. Nu e doar despre cunoștințe. Este despre sprijin emoțional, despre modele reale, nu idealizate. Este despre a ști că nu ești singur. Că, undeva, cineva chiar te ascultă.

Îți scriu azi nu doar ca să-ți spun o poveste. Ci ca să te invit să fii parte din ea.

Această revoluție nu se va întâmpla din manuale. Se va întâmpla din sufletele aprinse ale tinerilor care au fost văzuți, înțeleși, sprijiniți.

Dacă ai ajuns până aici, poate că ți-ai recunoscut și tu durerea printre rânduri.

Sau poate că ești un adult care cunoaște un adolescent cu potențial.

Un profesor. Un părinte. Un om.

Ajută-ne să ducem mai departe această revoluție a educației.

Să facem loc emoției, visului, curajului. Fiecare adolescent merită să fie văzut. Să fie ascultat.

Sursa poza: www.tribulantreprenorilor.ro

• Articol scris pentru Spring SuperBlog 2025
• Adelina Anca Fundătureanu